Ultima povară

giphy (4)

Eu am murit aseară,
Nu mă voi naște mâine,
Iar veșnica-mi povară
Să-ți fie rugăciune.

M-am despărțit de trup,
M-am cufundat în cer;
Cuvântul meu cel mut
Și ultim a fost „pier”.

Dar am pierit demult,
Ori n-am trăit vreodată,
În Univers un fald
Pe-o șină neumblată.

Și îmi alină zborul
Toți cei ce au murit,
Cei ce-au simțit amorul
Și azi sunt nesfârșit.

Din tine și cu tine
Mai fac un legământ,
Să te înnod în mine,
Să-mi fii gândul cel sfânt.

În tine și prin tine
Vreau să trăiesc și mâine,
Și îngerii să-nchine
Odele lor haine.

Mai cred că moartea este
O elegie vie
A celor nenăscute
Din marea de pustie.

Și dacă-n cerul nostru
Mai curge încă-o ploaie,
Sau luminează-al vostru
Candid și vajnic Soare,

Să știți, toți cei de-aici,
Că sunt în ele toate,
Simțiți și v-amintiți
Că sunt în zi și noapte.

Că sunt în răsărituri,
În orice dimineți,
În grabnicele-apusuri,
În hăuri și pereți.

Sunt energia vie,
Aceea ce nu moare,
Nu naște și nu-nvie,
N-are nicio scăpare.

În absolut, în totul
Ea dăinuie mereu
Și este precum focul,
Precum un veșnic zeu

Alimentat continuu
De-a existenței vrajă,
Naște și dor și chinul
De a te prinde-n mreajă;

Când ultima iubire
S-o stinge în finit,
Și orice amintire
Va piere-n nesfârșit,

Când ultima suflare
Se va da pe Pamânt,
Și chiar și-ultima floare
S-o ofili in vânt,

Când Univerul însuși
Va deveni abstract,
Greoi s-o descompune,
Lent, ca în antract,

Când marele Big Bang
Va deveni Big Bounce,
Grabnic și indecent
Se naște un nou dans.

Atunci vom fi iar toți
Un tot de energie,
N-or mai fi vii si morți,
Și nici o moarte vie.

Vom fi în altă formă,
Iar timpul, diafan,
În forma cea diformă,
Amorfă, din profan.

Și orice zeitate,
Orice atom compus,
Va pierde orice masă,
Orice cuvânt supus…

Ne-om reîntâlni
Atunci
Și noi.
În Singularitate.

Sfârșit.

giphy

D.P.

Reclame

Naşterea

Nebula-Gif

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc,
Și nici lătrat ori păsărele
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo elegie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nicio urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e va fi „a fost”.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută,
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se disipe aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci nu l-am vrut.

bpc

D.P.

Și pentru ce…

unvrs

Pentru ce ne agităm,
Pentru ce ne strofocăm,
Pentru ce ne chinuim,
Pentru ce, când tot murim?

Pentru ce ne amăgim,
Pentru ce ne pocăim,
Pentru ce ne îmbătăm,
Pentru cine mai cântăm?

Pentru ce încă visăm,
Pentru ce să mai sperăm,
Pentru ce ne mai iubim,
Pentru ce tot suferim?

Pentru ce nu obosim,
Pentru ce nu ne vorbim,
Pentru ce nu renunțăm,
Pentru ce iar disperăm?

Pentru ce strigăm atât,
Pentru ce și pentru cât?
Pentru ce îmbătrânim,
Pentru ce ne decrepim?

Pentru ce am existat,
Pentru cât am rezistat?
Pentru cine am creat,
Oare cum s-a terminat?

Pentru cine am compus,
Poet, cititor, supus,
Stihuri vii ce n-au apus;
Cât oi fi, cât nu m-am dus.

Pentru cine mai compun,
Pentru cine, ce surghiun,
Pentru mine, pentru voi,
Pentru vechi și pentru noi.

Pentru ce un rămas bun,
Și de ce, ori de ce cum?
Rămas bun, vă port în gând,
Rămas bun sau…pe curând.

giphy (3)

D.P.

Cântecul păsării Pheonix

1

Am râs și am plâns,
Am trăit, am simțit,
Am urât și-am iubit,
Amintiri am strâns.

Ne-am născut și-am grăit,
Am crezut, am strigat,
Am pierdut și-am uitat,
Iar timpu-a părut infinit.

Pe vreun drum plecați,
Mereu cu gândul undeva,
Ne era dor de cineva…
De cei ce astăzi sunt uitați.

Am scris și-am compus,
Am cântat, am pictat,
Am jucat și creat;
Nebun artistul cel dus.

O viață e precum un drum,
Sinoasă, candidă, pustie,
Șerpuind spre veșnicie
Se sfârșeste cum-necum.

Rămas bun, rămas bun,
Singur pe drum, singur pe drum,
Iar celor ce vor fi le spun:
Trăiți acum, iubiți acum!

Căci totul se va sfârși curând.
Iar mâine alții se vor naște
Și vor trăi, simți, iubi și sfârși
În aceeași cenușă
Cu noi.

tenor

D.P.

București

 Printre blocurile gri
 Mă perind atât de des;
 Printre fețe mii și vii,

 Câte-un zâmbet am cules.

 Printre străzi ce prăfuite
 Reflectă lumina pură
 Și păcate ispășite

 Printre strigăte de ură.

 Printre poduri și pasaje,
 Deasupra ori dedesubt;
 Printre treceri și pavaje,

 Zumzăitul neîntrerupt.

 Printre bănci și semafoare,
 Verde, roșu ori bălai,
 Aud strigăte, claxonane;

 Mai fumez puțin din pai.

 Printre parcuri și pridvoare,
 Centrul vechi și ponosit;
 Pe sub beciuri și balcoane

 Zace șanțul oropsit.

 Printre case maiestoase
 Și celule tenebroase,
 Se perindă grațioase

 Visele primejdioase.

 Tot și printre toate trec,
 Prin stufosul București…
 Dâmbovița, vinul sec;

 Capitală, casă-mi ești…

D.P.

Transcendent

 Arta transcende mistere,
 Reflexia mi-e oglindită de stele,
 Luna răsare, îmi șoptesc în tăcere,

 Sunt emulul viselor mele.

 Te privesc cu un zâmbet placid,
 Cu dorință ascunsă în vid,
 Prin sute de gânduri cerești

 În care tu sălășluiești.

 Încerc să m-ascund de-amintiri
 Pierdute în glasul subtil
 Al blândelor mele iubiri

 Din vremuri trecute tiptil.

 Copilul se joacă timid
 În valul ce piere la mal
 Și crește și-i tot mai avid

 Să treacă de-al vieții hotar.

 Descoperă tainele lumii,
 Se-afundă în ele abil,
 Devine apoi nestatornic,

 Pierdut de eternul futil.

 Ca o lumânare grăbită
 Ard anii trecuți spre aval;
 Se-așterne tăcerea subită

 Pe cercul măreț și oval.

 Mă pierd ca să mă regăsesc,
 Doar o clipă petrec eu cu mine,
 Iar tot ce-i divin ori lumesc

 Devine un tumult de sine.

 Găsesc absolutul abstract,
 Fericirea, o simplă iluzie,
 Aleg să nu mă complac

 Pierdut în această confuzie.

 Trecut, prezent și viitor
 Se unesc într-o Fata Morgana,
 Miraj fad și înălțător

 Ce spulberă strașnic coroana.

 Accept doar că nu vreau s-accept
 Să fiu altă harpă comună,
 Excedat de acest concept,

 Mă lepăd de orice cutumă.

 Mă văd în orice clipire
 Sculptată de imaginea ta
 Ce acum schițează-o mijire

 Privindu-mă în fulgul de nea.

Transcend mistere ancestrale,
Oglindite în roiuri cerești;
Sunt emulul viselor mele,

Divine și atât de lumești.

 

link > Sting – Desert Rose

D.P.

În umbra ta

 În umbra ta se naște umbra mea,
 Răsare detașată și tăcută,
 Urmându-ți negrul voal de catifea

 Pe o potecă cenușie, neîntreruptă.

 În umbra ta răsare steaua mea,
 Arzând launtric marea de văpaie,
 Mângâiată de eternul fulg de nea

 Ce scânteie și astăzi în a ta odaie.

 În umbra ta se preling surele-amintiri
 Ce ne-au surprins atât de des, tiptil,
 Dulci-amărui gânduri, șoapte, priviri,

 Uitate în cotlonul unui vis subtil.

 În umbra ta se regăsește spleenul,
 Inefabil, intrinsec, așa tacit,
 E afon destinul…disonant refrenul

 Pe care am dansat când ne-am îndrăgostit.

 În umbra ta se-nalță noi angoase,
 Căci umbra mea n-o poate atinge pe a ta,
 Sunt două umbre de orgolii stoarse,

 Umbrite de-o dâră de-etcetera.

 În umbra ta se scurg zile ploaioase
 Și nopți blânde și reci de iarnă grea,
 Când toate anotimpurile sunt geroase,

 Umbra ta îmi încălzește umbra mea.

 În umbra ta încă se scriu în șoaptă
 Mementouri ce azi destăinuie povești,
 Cu graiul emergent de reverie fadă,

 Dacă-l asculți te întreabă unde ești.

 În umbra ta privesc șoptit,
 Mă regăsesc ca să mă pierd subit,
 Din clipa mocnită de infinit,

 Al timpului în care ne-am iubit.

 În umbra ta
 E umbra mea;
 În umbra mea

 Ești tu.

D.P.