Timid către Moarte

original (1)

În ultima seară, într-o tristă gară,
Am urcat timid în trenul vieții,
Mă copleșea ultimul strop de vară,
Blestemam Pământul și uram poeții.

Ultima mea noapte pe Pământ…
Nu știu: să râd, să plâng…să tac…să strig…
Oare cum va arăta ultimul gând?
E foarte cald și mi-e atât de frig…

Și stiu că m-am născut s-ajung aici,
Ca voi, predecesorii mei timizi,
Cu care azi împart aceleași frici,
Am fost normali, geniali și prea stupizi.

Atât de bravi ați înfruntat al morții vid,
Și vă privesc din urmă cu urale,
De-aș fi atom, nu pot să mă divid,
De-acum mă-ndrept și eu către uitare.

Din mii și mii de amintiri uitate,
Știu că am fost, nu știu de ce am fost,
Și obidit, cu multă demnitate,
Am scris un testament deloc anost.

Mă sting de-acum precum o lumânare,
Ce-și arde focul zvăpăiat în van;
Întreaga viață doar o moarte-mi pare,
În urma mea rămâne un alt an.

Tot ce-am trăit și n-am trăit vreodată,
Tot ce-aș fi vrut și tot ce n-am dorit,
Pe-a vieții potecuță zbuciumată,
Prin mine, pentru mine le-am simțit.

Și dacă-al morții astăzi este
Ultimul gând și ultimul amin,
Ultimul vis și ultima mea zestre
Este de-acum mie să-mi aparțin.

U9By

D.P.

Poezie beată

tenor

M-am gândit să scriu o poezie beată,
Când la miezul nopții am murit,
Înnecat în aburi de alcool și soartă,
Retrăind tot ce-am sperat și am simțit.

Picură-n pahar zilele mohorâte
Ce-n viitor vor naște alt trecut;
Simțurile-mi sunt de-acuma rupte,
Deodată-i ca și cum m-aș fi pierdut.

Mai rămân un timp în amintirea
Celor ce mai ieri mă însoțeau
Pe poteci și prin cotloane unde aievea
Gândurile noastre petreceau.

Printre aburi de alcool și în tacere
Totu-i ceață, fum, sunt clandestin,
Recunosc, nu-i nicio mângâiere,
Să exiști prin artă e un chin.

Îmi privesc paloarea de deasupra,
Mort să fiu, nu știu dacă sunt mort,
Flăcările cântă, arde trupa,
Nici pe mine, nici eternul nu-l suport.

Amintirea…nostalgia tinereții,
Tragedii și visuri, un minut,
S-au pierdut în reveria vieții
Cât noi am murit…și ne-am născut.

Toate cele ce au fost pe lume,
Câte sunt și tot ce va mai fi,
N-au nevoie de acest pronume
Să existe ca să-nvețe a sfârși.

Am murit atunci când m-am nascut,
Și din patos și-ntrupare am simțit,
Iar de-acum revin la versul mut:
M-am născut atunci când am murit.

glass-animated-fog

D.P.

Oda Nebunilor

source (5)

Mă nasc în fiecare noapte,
Iar dimineața mor din nou,
În urmă las mii de păcate
Mergând tiptil spre-al meu cavou.

Alte amoruri trec de veacuri,
Toate sunt vechi la fel ca ieri,
Oameni noi, aceleași gânduri,
De ești om, speri și disperi.

Strigă-n hăuri disperarea,
Cern amarul nesfârșit,
Trăind sfânta deziluzie,
Sunt un spirit hăituit.

Privesc către morți și Lună,
Mă privesc în Univers
Simțind energia pura;
Dar aici…nu-i niciun sens.

Îmi simt nebunia-n sânge,
Da, doresc să-nnebunesc,
Un nebun urlă „ajunge!”,
Nebun să fiu îndrăznesc.

De ce fugi de nebunie?
De ce, omule nărod,
Nu-nțelegi, trai de hârtie,
Că alergi spre eșafod?

Te-ai născut bogat și liber,
Întrupat în chip de zeu,
Și-ți predai chiar nemurirea
Dacă mai crezi în dumnezeu;

Trăiești viața în minciună,
Ignorant și obidit,
Comiți crime, porți ranchiună,
Strigi că ești năpăstuit.

Te închini cu nostalgie
Spre orice nu înțelegi,
Crezi că asta-i primenire,
Să pupi oase și să crezi?

Vai, sunteți așa ridicoli,
Vă privesc ca pe copii,
Parca-ți fi un soi de picoli
Ce serviți fără de-a ști.

Ori nu știți, ori nu-nțelegeți
Că noi suntem Univers?
De-n ceva doriți să credeți,
Proslăviți lipsa de sens.

Cum arată infinitul?
Știți ce este un nebun?
Venerați etern doar mitul
Din contextul oportun;

Un normal ascuns de lume
Printre toți acei nebuni
Care urlă, ori fac glume,
Și se-nchină la tăciuni.

Munca e o nebunie,
Să trudești precum un sclav
Pentru bruma de hârtie,
Cel mai nebunesc nărav;

Să te-nchini la dumnezei
Ce-au născut în minți umane,
Divizați de bani și zei
Trăiți vieți așa sărmane.

Vă mirați de orice-i nou
Și de tot ce nu-nțelegeți;
Lumea pare un tablou
Mâzgălit de-a voastre peceți.

Vă-mpărțiți umanitatea
Cu linii de mucava,
Ignorând realitatea
Ce există chiar și-așa.

Ați ucis chiar adevărul
Ca să vă pastrați credința,
Și amanetând viitorul
Ați mimat iar pocăința.

Când nebuni vă ies în cale
Scuipați în sân, săriți un pas,
Dar, vezi? Nebunii trec agale,
Ei nu se-nchină și n-au ceas.

Nebunul eu, sau nebuni voi?
Ce-i nebunia? Un cuvânt!
Suntem tot oameni, suntem goi,
Dar…doar nebunul e om sfânt.

Și dacă nebunia chiar există,
Nimic normal nu este pe Pământ,
Imunde patimi azi încă persistă
Pe o planetă care pare un mormânt.

Voi chiar nu știți ce-nseamnă nemurire,
Apologeți, ai adevărului călăi,
Nu vă urăsc, dar tot vă dau de știre:
Sunteți ridicoli, ne-nsemnați și răi.

Ca să devii nemuritor în viață
E necesar să-nveți întâi să mori,
Pustiu și rece sufletul îngheață,
Se-neacă în oceanul cu strigoi.

Ne regăsim în Singularitatea
De unde totul a pornit cândva,
Nici viața nu contează și nici moartea,
Nu e nimic și totuși e ceva.

Privesc un Univers acum în față
Un Univers se naște-n jurul meu
Și simt în mine un amor de gheață,
Amorul cel ce l-am simțit mereu.

Și iată, izbăvesc o odă
A nebuniei spiritului meu.

Twlg

D.P.

Ultima povară

giphy (4)

Eu am murit aseară,
Nu mă voi naște mâine,
Iar veșnica-mi povară
Să-ți fie rugăciune.

M-am despărțit de trup,
M-am cufundat în cer;
Cuvântul meu cel mut
Și ultim a fost „pier”.

Dar am pierit demult,
Ori n-am trăit vreodată,
În Univers un fald
Pe-o șină neumblată.

Și îmi alină zborul
Toți cei ce au murit,
Cei ce-au simțit amorul
Și azi sunt nesfârșit.

Din tine și cu tine
Mai fac un legământ,
Să te înnod în mine,
Să-mi fii gândul cel sfânt.

În tine și prin tine
Vreau să trăiesc și mâine,
Și îngerii să-nchine
Odele lor haine.

Mai cred că moartea este
O elegie vie
A celor nenăscute
Din marea de pustie.

Și dacă-n cerul nostru
Mai curge încă-o ploaie,
Sau luminează-al vostru
Candid și vajnic Soare,

Să știți, toți cei de-aici,
Că sunt în ele toate,
Simțiți și v-amintiți
Că sunt în zi și noapte.

Că sunt în răsărituri,
În orice dimineți,
În grabnicele-apusuri,
În hăuri și pereți.

Sunt energia vie,
Aceea ce nu moare,
Nu naște și nu-nvie,
N-are nicio scăpare.

În absolut, în totul
Ea dăinuie mereu
Și este precum focul,
Precum un veșnic zeu

Alimentat continuu
De-a existenței vrajă,
Naște și dor și chinul
De a te prinde-n mreajă;

Când ultima iubire
S-o stinge în finit,
Și orice amintire
Va piere-n nesfârșit,

Când ultima suflare
Se va da pe Pamânt,
Și chiar și-ultima floare
S-o ofili in vânt,

Când Univerul însuși
Va deveni abstract,
Greoi s-o descompune,
Lent, ca în antract,

Când marele Big Bang
Va deveni Big Bounce,
Grabnic și indecent
Se naște un nou dans.

Atunci vom fi iar toți
Un tot de energie,
N-or mai fi vii si morți,
Și nici o moarte vie.

Vom fi în altă formă,
Iar timpul, diafan,
În forma cea diformă,
Amorfă, din profan.

Și orice zeitate,
Orice atom compus,
Va pierde orice masă,
Orice cuvânt supus…

Ne-om reîntâlni
Atunci
Și noi.
În Singularitate.

Sfârșit.

giphy

D.P.

Naşterea

Nebula-Gif

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc,
Și nici lătrat ori păsărele
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo elegie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nicio urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e va fi „a fost”.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută,
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se disipe aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci nu l-am vrut.

bpc

D.P.

Și pentru ce…

unvrs

Pentru ce ne agităm,
Pentru ce ne strofocăm,
Pentru ce ne chinuim,
Pentru ce, când tot murim?

Pentru ce ne amăgim,
Pentru ce ne pocăim,
Pentru ce ne îmbătăm,
Pentru cine mai cântăm?

Pentru ce încă visăm,
Pentru ce să mai sperăm,
Pentru ce ne mai iubim,
Pentru ce tot suferim?

Pentru ce nu obosim,
Pentru ce nu ne vorbim,
Pentru ce nu renunțăm,
Pentru ce iar disperăm?

Pentru ce strigăm atât,
Pentru ce și pentru cât?
Pentru ce îmbătrânim,
Pentru ce ne decrepim?

Pentru ce am existat,
Pentru cât am rezistat?
Pentru cine am creat,
Oare cum s-a terminat?

Pentru cine am compus,
Poet, cititor, supus,
Stihuri vii ce n-au apus;
Cât oi fi, cât nu m-am dus.

Pentru cine mai compun,
Pentru cine, ce surghiun,
Pentru mine, pentru voi,
Pentru vechi și pentru noi.

Pentru ce un rămas bun,
Și de ce, ori de ce cum?
Rămas bun, vă port în gând,
Rămas bun sau…pe curând.

giphy (3)

D.P.

Cântecul păsării Pheonix

X9pr

Am râs și am plâns,
Am trăit, am simțit,
Am urât și-am iubit,
Amintiri am strâns.

Ne-am născut și-am grăit,
Am crezut, am strigat,
Am pierdut și-am uitat,
Iar timpu-a părut infinit.

Pe vreun drum plecați,
Mereu cu gândul undeva,
Ne era dor de cineva…
De cei ce astăzi sunt uitați.

Am scris și-am compus,
Am cântat, am pictat,
Am jucat și creat;
Nebun artistul cel dus.

O viață e precum un drum,
Sinoasă, candidă, pustie,
Șerpuind spre veșnicie
Se sfârșeste cum-necum.

Rămas bun, rămas bun,
Singur pe drum, singur pe drum,
Iar celor ce vor fi le spun:
Trăiți acum, iubiți acum!

Căci totul se va sfârși curând.
Iar mâine alții se vor naște
Și vor trăi, simți, iubi și sfârși
În aceeași cenușă
Cu noi.

tumblr_mk1aeldvdb1rvy4abo1_500

D.P.

Poem anost

Mă văd în povești spulberate
   De veacul ce sâsâie mut,
  Cât trece pe ceruri abstracte

   Un vers și un gând am pierdut.

 Mă simt mai aproape de ieri,
   Decât de mâine ori azi,
   Iar roua ce scânteie seri

  Se scurge din mituri când cazi.

 În noapte lucesc licuricii,
 Ziua e surdă chemarea,
 Orbiți de elipsa tăcerii,

 Ne pierdem adesea și calea.

   Clipirea-i un zgomot amar,
   Periplul, un tunet stingher,
   Cu zvâcul din tremor tresar,

   Tăceri grăitoare mă cer.

   Alerg mai departe prin valuri,
   E numen în cerul prea lin,
 O viață ca un joc de zaruri,

 Născută etern din pelin.

 Nu sunt doar o dulce-aparență,
 Nici tu doar un zâmbet ștrengar,
 Iar minima noastră decență

 Se pierde plutind în aval.

 Iată cum sună uitarea,
 Privește stânca din larg
 Și simte sosind detașarea,

 Din zare zărim un stindard.

 Oferă-mi etern de o clipă,
 Fă-mi mantră din candela ta,
 Hai, zboară cu mine pe-aripă,

 Vreau rana s-o pot mângâia.

 Suflă-ți subtil păpădia,
 Din ea mai dezlegi un mister,
 Hai, leapădă-ți azi disforia,

 Departe, iele te cer.

 Tu ești și ego și spirit,
 Și tot ce a fost ori va fi,
 Pe tine te am, căci te merit,

 Cu tine de gât voi sfârși.

Un strigăt răsună pârdalnic,
 Ecoul se-așterne în vid,
 Destinu-i adesea șăgalnic,

 Atunci când nu-i mult prea acid.

 Așa se sfârși omenirea,
 Pierdută în șapte păcate,
 Dar fuse prea crudă pieirea,

 Odată, în timpuri uitate.

 Salvez doar o filă din flamă,
  E fila cu noi din trecut,
Stingă-se acum orice dramă,

 Iubirea nici azi n-am pierdut.

 Așa o fi fost ca să fie,
 Așa va fi din ce-a fost,
 Și tot ce nu va să mai fie,

 Era doar un alt vers anost.

Și tot ce nu va să mai fie,
A fost un poem făr` de rost.

D.P.

București

 Printre blocurile gri
 Mă perind atât de des;
 Printre fețe mii și vii,

 Câte-un zâmbet am cules.

 Printre străzi ce prăfuite
 Reflectă lumina pură
 Și păcate ispășite

 Printre strigăte de ură.

 Printre poduri și pasaje,
 Deasupra ori dedesubt;
 Printre treceri și pavaje,

 Zumzăitul neîntrerupt.

 Printre bănci și semafoare,
 Verde, roșu ori bălai,
 Aud strigăte, claxonane;

 Mai fumez puțin din pai.

 Printre parcuri și pridvoare,
 Centrul vechi și ponosit;
 Pe sub beciuri și balcoane

 Zace șanțul oropsit.

 Printre case maiestoase
 Și celule tenebroase,
 Se perindă grațioase

 Visele primejdioase.

 Tot și printre toate trec,
 Prin stufosul București…
 Dâmbovița, vinul sec;

 Capitală, casă-mi ești…

D.P.

Într-o zi nu voi mai fi…

 Într-o zi nu voi mai fi
 Primprejur ca să grăiesc,
 Și nu m-oți mai auzi,

 Iar eu n-am să mai privesc.

 Într-o zi voi dispărea,
 Va veni și acea zi
 Când nu voi mai transpărea

 Pe tărâmul pământesc.

 Într-o zi voi fi pierdut
 Într-o rază din vreo stea,
 Detașat, plăpând și rupt

 De ce-a fost în lumea mea.

Într-o zi eu voi pleca
 Și în urmă va rămâne
 Doar o carte, mantră grea,

 Răsăritul va apune.

 Într-o zi voi fi cenușă
 Răspândită-n patru zări,
 Pe cărarea jucăușă

 A altor placide mări.

 Într-o zi voi fi amintire,
 Povestită, sper, frumos,
 Iar șăgalnica-mi privire

 Va fi în albumul gros.

 Într-o zi nu voi mai fi
 Nici măcar o amintire,
 Când totul se va sfârși,

 Va rămâne doar neștire.

 Într-o zi toți vom pleca –
 Poate ne-om reîntâlni;
 Iar de nu ne-om revedea,

 Eu vă las această zi.

 Într-o zi va fi o zi
 În care ne vom trezi
 Și va fi ultima zi,

 Iar apoi vom putrezi.

 Va fi o zi,

 Într-o zi…

D.P.

Transcendent

 Arta transcende mistere,
 Reflexia mi-e oglindită de stele,
 Luna răsare, îmi șoptesc în tăcere,

 Sunt emulul viselor mele.

 Te privesc cu un zâmbet placid,
 Cu dorință ascunsă în vid,
 Prin sute de gânduri cerești

 În care tu sălășluiești.

 Încerc să m-ascund de-amintiri
 Pierdute în glasul subtil
 Al blândelor mele iubiri

 Din vremuri trecute tiptil.

 Copilul se joacă timid
 În valul ce piere la mal
 Și crește și-i tot mai avid

 Să treacă de-al vieții hotar.

 Descoperă tainele lumii,
 Se-afundă în ele abil,
 Devine apoi nestatornic,

 Pierdut de eternul futil.

 Ca o lumânare grăbită
 Ard anii trecuți spre aval;
 Se-așterne tăcerea subită

 Pe cercul măreț și oval.

 Mă pierd ca să mă regăsesc,
 Doar o clipă petrec eu cu mine,
 Iar tot ce-i divin ori lumesc

 Devine un tumult de sine.

 Găsesc absolutul abstract,
 Fericirea, o simplă iluzie,
 Aleg să nu mă complac

 Pierdut în această confuzie.

 Trecut, prezent și viitor
 Se unesc într-o Fata Morgana,
 Miraj fad și înălțător

 Ce spulberă strașnic coroana.

 Accept doar că nu vreau s-accept
 Să fiu altă harpă comună,
 Excedat de acest concept,

 Mă lepăd de orice cutumă.

 Mă văd în orice clipire,
 Sculptată de imaginea ta,
 Ce acum schițează-o mijire,

 Privindu-mă în fulgul de nea.

Transcend mistere ancestrale,
Oglindite în roiuri cerești;
Sunt emulul viselor mele,

Divine și atât de lumești.

 

link > Sting – Desert Rose

D.P.

În umbra ta

 În umbra ta se naște umbra mea,
 Răsare detașată și tăcută,
 Urmându-ți negrul voal de catifea

 Pe o potecă cenușie, neîntreruptă.

 În umbra ta răsare steaua mea,
 Arzând launtric marea de văpaie,
 Mângâiată de eternul fulg de nea

 Ce scânteie și astăzi în a ta odaie.

 În umbra ta se preling surele-amintiri
 Ce ne-au surprins atât de des, tiptil,
 Dulci-amărui gânduri, șoapte, priviri,

 Uitate în cotlonul unui vis subtil.

 În umbra ta se regăsește spleenul,
 Inefabil, intrinsec, așa tacit,
 E afon destinul…disonant refrenul

 Pe care am dansat când ne-am îndrăgostit.

 În umbra ta se-nalță noi angoase,
 Căci umbra mea n-o poate atinge pe a ta,
 Sunt două umbre de orgolii stoarse,

 Umbrite de-o dâră de-etcetera.

 În umbra ta se scurg zile ploioase
 Și nopți blânde și reci de iarnă grea,
 Când toate anotimpurile sunt geroase,

 Umbra ta îmi încălzește umbra mea.

 În umbra ta încă se scriu în șoaptă
 Mementouri ce azi destăinuie povești,
 Cu graiul emergent de reverie fadă,

 Dacă-l asculți te întreabă unde ești.

 În umbra ta privesc șoptit,
 Mă regăsesc ca să mă pierd subit,
 Din clipa mocnită de infinit

 Al timpului în care ne-am iubit.

 În umbra ta
 E umbra mea;
 În umbra mea

 Ești tu.

D.P.

Străina mea

Noi suntem doi străini de altădată,
 Străini care cândva s-au cunoscut,
 Sub clar de Lună, într-o seară-ndepărtată,

 Îmi amintesc și când și cum s-a petrecut.

 Noi suntem doi străini în noapte,
 Care cândva au împărțit simple povești,
 Gânduri și taine, mii și mii de șoapte…

 Eu sunt aici…Tu oare unde ești?

 Noi suntem doi străini, iubito,
 Mai știi, așa-ndrăzneam să-ți spun cândva
 Când împărțeam săruturi incognito

 Pe maluri și pe creste, undeva.

 Suntem doar doi străini și-atât,
 Străini ce au legat taine împreună,
 Povești și vise ce s-au petrecut,

 A căror reverii azi mă sugrumă.

Noi suntem doi străini pierduți
 Pe calea amintirilor ce ne mai leagă,
 Și totuși încă-n vis tu mă săruți,

 Periplul taciturn se tot încheagă.

 Suntem străinii care s-au iubit,
 Mai știi tu oare cum era, străino,
 Când pe alei ne perindam necontenit,

 M-auzi dacă îți strig în taină „vino”?

 Eu și tu suntem străini, e aievea,
 Dar vreau să-ți mai transmit încă un gând,
 Ai grijă tu, străino, de-amintirea mea,

 Cât om mai viețui pe-acest ciudat Pământ;

 Unde am ajuns cândva să împărțim
 O părticică din a noastră plinătate
 Și-n doi am reușit să deslușim

 Cum a trecut o bucățică de etate.

 E absurd, ridicol, chiar grotesc,
 Aș vrea să-mi storc și ultimul meu neuron,
 Să uit că suntem doi străini, și e prostesc,

 Dansăm pe muzica unui destin afon.

Privește-mă, sunt un străin, străina mea,
 Dar ochii tăi îmi spun că mă cunoști,
 Sunt prea distanți și prea anoști;

 Mi-ești o străină…ești străina mea.

D.P.

În fața morții

 În fața morții zăbovesc,
 Pierdut de tot ce e lumesc,
 Și o conjur ca să sosească,

Să nu îmi mai lipsească.

 Iar ea privește prin hotar
 Mișelă și tăcută,
 Oi vrea să-ți fac și un altar

 Din zvâcul gândului hoinar.

 Te-aștept de atâta amar de vreme
 Să-mi ieși odată-n cale,
 Am scris o sută de poeme

 Ca să te chem agale.

 Nu vrei să vii, te înțeleg,
 Atunci hai, dă-mi voință
 Să săvârșesc un sacrileg

 Cu-adâncă biruință.

 E cu putință să-ndrăznești
 Să mă sfidezi în față?
 Când eu te chem și tu nu-mi vii,

 Ești searbădă, ori hoață?

 Te duci la oameni inocenți,
 Le ieși subit în cale,
 Adulmeci și intransigent

 Îi iei cu tine în zare.

Și imprecații îți rostesc,
Ei vor să te sugrume,
Dar știi tu oare, dragă Mors,

Câți vor să te cunune?

 Peregrinări tot văd că faci
 Și unde nu ți-e locul;
 De ce insiști să te complaci,

 Nu-ți mai găsești sorocul?

 Te tot fălești că ești temută,
 O spaimă blestemată,
 Dar tu ești doar o biată ciută,

 Haină, înverșunată.

 Iar eu te aștept, și tu nu-mi vii
 Să-mi oferi alinare,
 Ți-am pregătit romanțe mii

 Și-eternă afinare.

 Hai, vino să te-mbrățișez,
 De ce îmi ești timidă?
 Ți-e frică? Ori ai vrea să cred

 Că manta ta-i sordidă?

Te-am așteptat atâta timp
Și mi-ai zâmbit placidă,
 A venit ceasul ca-n estimp

 Să-ți spulber coroana silfidă.

 Și n-ai voit să mă-înțelegi,
 Știu că te temi, ți-e frică,
 Iar de în ochi mă vei privi

 O să-ți pierzi o aripă.

 Să știi că nu mă păcălești,
 Iar eu nu fug ca tine,
 Vei vrea să mă îmbrățișezi

 Și nu vei da de mine.

D.P.

Sărutul mării

 Îmbrățișează-mă val, sărută-mă mare,
 Când sub clar de Lună plină
 Rătăcit privesc în zare,

 Contemplând noaptea senină.

 Valul tău spumos și blând
 Mă curăță de tristețe;
 Al tău sur cântec plăpând

 Îmi șoptește noi povețe.

 Vreau să mă cufund în tine,
 Pierdut de ani și cicatrici,
 Iar Luna să mă aline

 Sub un zvâc de licurici.

 Falnică și languroasă,
 Ești brutală ori placidă,
 Într-o viață de angoasă

 Pe-a lumii cale sordidă.

 Te agiți și te calmezi,
 Iei și vieți, oferi și vise,
 Corăbiile le ghidezi

 Pe-a tale eterne seișe.

 Mai abitir tot mai departe,
 Nici măcar mai simt nisipul,
 Se disipă, dispar toate,

 Iară ție îți văd chipul.

 În larg mă perind acum,
 Nu mai simt nici pic de dor,
 Distanțat de-acest zbucium,

 M-adâncesc să pot să zbor.

 Îți zâmbesc de după val,
 Mă săruți, te iau în brațe;
 Totu-i vechi, totu-i actual,

 Alte valuri trec uitate.

 Contemplând noaptea senină,
 Rătăcit privesc în zare,
 Stelele și Luna plină

 Mă petrec spre detașare.

D.P.