Totuși Toamna

Și totuși e toamnă, târziu,
Și încă respir prin zăbrele,
Și totuși mai sunt încă viu,
Și totuși o moarte mă cere.

Nimic nu mai e cum a fost,
Nimic nu va fi din ce este.
Si totuși mai are vreun rost?
Și totuși mai scriu o poveste.

Copii și bătrâni deopotrivă
Pășesc peste frunze uitate,
Vapoare plutesc în derivă,
Iar fiarele zbiară turbate.

Și vântul se-agită mai tare,
Și marea e tot mai pustie;
Un nor ce ucide un Soare
Dansează cu toamna târzie.

Și tu ești de-acum doar tăcere,
Iar eu sunt doar fum și neant,
Și moartea insistă și cere
Să-i fiu un vremelnic amant.

Curând va muri însăși toamna,
În vifor și ceață și brumă,
Și totuși mai cred în iubire,
Dar ea ne condamnă la ură.

Și totuși mai vine o vară
Și tot mai trăim niște vreme
Această eternă povară:
A fi înainte de-a piere.

Și totuși exist pe Pământ,
Și tot Universul prin mine,
Și toamna privește spre noi
Și vede doar ample ruine.

Și totuși un an a trecut,
Și totuși un an iacă vine,
Privesc către toamnă tăcut,
Captiv pe vecie în tine.

D.P.

Rigor mortis

Sunt mort, iubito, îmi e frig,
Mă doare groapa,
Mă strânge sicriul,
Uite, lăcrimează crucea
Amintirilor.

Sunt mort, iubito, vreau să strig,
Nu mă mai ascultă glasul,
Corzile-mi sunt paralizate,
Buzele cusute s-au stafidit,
-mi simt limba uscată și gustul de hoit.

Sunt mort, iubito, m-am sfârșit,
Înecat în viață,
Îmbătat de moarte,
Intoxicat cu himere,
Aninat de neant.

Sunt mort, iubito, te privesc?
Te privesc la trecut,
Te simt în viitor,
Știm, cândva și tu vei fi
La fel de moartă precum mine,
Când lumea întreagă-și va da
Ultima suflare
Prin tine.

Suntem morți pentru viață, iubito,
Suntem vii în moarte,
Existăm prin Artă:
Manifest în Nemanifestat.
Suntem morți și vii.
Te-am creat. Ne-am creat
Imuabili.

Sunt mort, iubito,
și Universul mi-a rămas mic.

D.P.

Dragă Mare

Îmi place când ești furioasă,
Când te agiți precum regele Lear,
Te simt și în poemele lui Esenin
Cum te zbați,
Julietă plină de păcate,
Păcatele iubirii mele și iubirilor tale,
Mă simt precum acel Romeo veșnic tânăr,
Care respiră prin tine, prin fiecare por,
Când mă nasc și mor
Te contemplu, te admir
Între două bătăi de inimă
Dintre plus și minus infinit,
Fără astâmpăr și fără remușcare
Mă pierd în valurile tale,
Ucise de malul mundan,
Așa cum se pierde
O scrisoare de dragoste dintre o eternă tu
Și un vremelnic eu,
La hotarele ferecate dintre da și nu,
În neantul unde
Ne așteaptă
Infinitul nostru.

Îmi place când te zbați
Infatigabilă înspre mine,
Fiindcă simt
Că mă vrei
în tine,
Dragă Mare.

D.P.

ADIO, BIATA NOASTRĂ ȚARĂ…

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război.
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi.

Mi-e silă de guvern și rege,
Și de scabrosul președinte,
De blestemata noastră țară,
N-avem nici arme, nici cuvinte.

N-avem partide, Constituție,
Doar interesele meschine
Ne-au folosit pe post de lege,
Au reușit să ne domine.

Și rupți în fund, cu burta plină,
Precum…jivine din pădure,
Ne-am înfruptat din biata țară,
De la săraci, cu bani și pâine.

Și vai, ce specimene triste
S-au aciuit conducători,
Ce elemente teroriste,
Ei, generali, nomenclatori.

Se-nvârt în gropile păgâne
Și voievozi, și patrioți,
Și bocitoare vin să-ngâne
Iertare…de la strănepoți.

S-au avântat pe fronturi grele,
Ca România să nu moară,
Ce le dai, viață, să îndure?
Celor ce au crezut în țară.

I-am condamnat pe toți la moarte,
Pe cei mai vrednici dintre toți!
Și mai apoi…tot ei să poarte
Poverile unor netoți?

„Patriotismul e o crimă,
Naționalismul – un păcat”

Așa gândesc azi ticăloșii
Adăpostiți în vreun palat.

Și plânge, plânge biata țară,
De drama ei suspinăm toți,
Ce deziluzii, ce povară,
Un neam de cinici și de hoți.

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război,
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi!

D.P.

Orator în fața morții

Astăzi în fața morții iau cuvântul,
Spune „vorbește-mi!”…nu știu ce să-i spun,
Căci m-am pierdut cu firea și cu gândul
Și amintiri mă zbat să recompun.

Astăzi în fața Ei complac aievea,
Și sincer spun că nu-i cum am crezut,
Văd împărații și văd toată plebea
Precum mă văd pe mine – la trecut.

Bine-ai venit, deja plecăm, la revedere,
O clipă ce a fost și s-a sfârșit,
În jur e doar prăpăd și decădere,
Chiar eu sunt decrepit și istovit.

Nu mai am grai, dorințe ori putere,
Sunt ca un mort ce azi încă e viu,
Trecutul darnic azi tribut îmi cere,
N-am ce să-i dau, sunt pauper și sunt pustiu.

Privesc în jur, apoi privesc în mine,
Ca un străin pe mine mă salut,
Astăzi sunt eu, dar mâine oare cine
Mă va urma pe drumul cel temut?

Mă-ntreabă-n șoaptă și cu glasul stins:
„Deci, spune-mi, cum ți-a fost șederea?”
Ce mai contează, oricum sunt învins,
Astfel că cinic îmi accept căderea.

Tu doar, te rog, pansează-mi cicatricea
Și du-mă pe tărâmul necuprins,
Departe, mai departe de aicea
Din locul unde trupul îmi e stins.

Acolo unde orice amintire
Dispare în neantul nefiresc
Și unde timpul trece în neștire
Spre universuri care se unesc.

O moarte-i doar o clipă dintr-o viață
Și orice viață-n moarte a născut,
Sunt mândru de ceva și-ți spun în față,
De faptul că nicicând nu m-am temut. 

Jonglând între un domn și-un derbedeu,
Eternul pesimist și mizantrop,
Chiar dacă pare doar un alt un clișeu,
Întreb: am fost eu viu sau am fost mort?

În testamentul ce-a rămas susțin, firesc,
Spre-a lectura de mâine omenirea,
Că Păunescu a fost tatăl meu,
Iar mamă mi-este veșnic România.

Și pentru asta mulțumesc,
Iubindu-mi sincer nebunia,
Lui Păunescu, tatăl meu,
Și mamei mele, România.

(in memoriam Adrian Păunescu)

D.P.

Odă pentru superficial

Acum, în vremuri de restriște și durere,
Când totul e neclar și e incert,
Ne-am cufundat în spaimă și tăcere,
Plătind păcatul unui veac inert.

Ne ploconim și ne-nchinăm cu voioșie
La un altar superficial și fad,
Și suferind de-o mare insomnie,
Visele noastre precum frunze cad.

Am suprimat cu ură adevărul,
Firesc, fiindcă ne deranja credința,
Și veseli, cât amanetăm viitorul,
Plângem cu lacrimi false neputința.

Intoleranți la suferințele umane,
Judecăm dur și suntem judecați,
Pentru păcatele banale și mundane
Nu ne iertăm pe noi, nici pe confrați.

Banalul și superficialul ne sugrumă,
Și totul e ușor dar pare greu,
Așa e viața pe Pământ, precum o turmă
Care se-nchină la păstorul dumnezeu.

Avem probleme ori creăm probleme
Și sensul existenței nu-l găsim,
Neînduratul timp anii îi cerne,
În timp ce noi ne plângem că trăim.

Ne înecăm în ploi superficiale,
Ne prosternăm la tot ce e stupid,
În hohote de ură și urale
Și divizați de acest biet covid.

Ce-i omul? Un nimic astăzi în viață.
Ce-i viața? Un nimic ce s-a sfârșit.
Asta e tot ce numiți voi „viață”?
Probabil că sunt eu un alt tâmpit.

D.P.

Moartea Retorică

Și dacă vrei să trăiești,
Abandonează-te morții,
Și dacă vrei să exiști
Prin pulberea sorții,
Iubește și mori,
Trăiește și speră,
Când suferi prin dor,
Hai, plânge și zbieră,
Și nu te sfii
Să fii iar copil,
Candid, inocent,
Cu suflet debil,
Și chiar neputința
Cuprinde-o în brațe,
Asmute-ți dorința
Prin vremuri câinoase
Și spre infinit,
Hai, zboară spre cer
Și nu renunța
Când visuri îți pier.

Mai dă-mi un minut,
Să scriu doar un vers,
Mai vreau o secundă
Din timpul imers,
Ca să mai iubesc
A mea poezie;
Și mă năpădesc
Trecuturi ce-nvie.
Și simt că disper,
Și simt că sfârșesc,
Ard flăcări în ger
Și un Univers
Dispare-n neant,
Transcend un mister,
Prin Arthur, prin Kant,
Prin ego alter.
Precum în trecut,
La fel și-n viitor,
Un alt nou-născut
„Mă nasc ca să mor”.

Acum la final,
Cu riduri pe frunte,
Și chip decrepit,
Și gânduri cărunte…

Dar încă gândesc!
Dar încă exist!
Scriind reușesc,
Scriind mai rezist.
De când m-am născut
Și azi, până mor,
Atât am voit,
Prin mine să zbor;
Un biet Univers,
Un blând ipocrit,
Ce lasă un vers
Prin viață finit.
Vă spun rămas bun
Din ziua de ieri
Și mâine, nicicum,
Good bye revederi.

Așa că adio,
Adio de-acum,
Și ție, iubito,
Îți spun cum-necum,
Am fost și n-am fost,
Și poate-a contat
Că sunt sau nu sunt,
Sau c-am existat.
Acest Univers,
Acest fost copil,
Încheie un vers
Amar și debil.

Și ultimul gând,
Un gând ce-a pierit?
A fost „eu am fost”;
Și eu am murit.
În sfârșit.

D.P.

Grafomanie Nocturnă

becc8-giphy

Dă-mi foc la miezul nopții.
În liniștea sorții
Mai sap un mormânt,
Cu ape curgând,
Din mine, din tine,
Zăpezi cristaline,
Cavouri în zare,
Din focul ce moare
Răsar mai devreme
Și tu crezi aievea
Că noi vom fi infiniți.
Doi copii fără minți
Și fără de sfârșit.

01230-original

D.P.

Moartea poetului

O, dragă Mors, dacă ai ști
Ce dor îmi e de tine,
Aș vrea să te îmbrățișez,
Să fii parte din mine.

Dar dragă Mors, iată-ai sosit,
De-acum plecăm departe,
Astăzi pornim spre asfințit,
Spre cerurile toate.

Și sincer, dragă Mors, eu simt
Că m-ai vrut lângă tine,
Și totuși nu pot să te mint,
Nu știu dacă-i mai bine.

Atâția ani te-am așteptat
Ca să mă simt în pace,
Ce visuri azi ai spulberat
În trupul care-mi zace.

Hai, poartă-mă pe-aripa ta,
Eu ți-oi cânta poeme,
Nu plânge, nu mă mângâia
Și lasă-i să blesteme.

Și oare cât mă vei purta…
Te-oi aliena ca mine;
Când lumea toată va uita
Ultimele suspine.

Eu împăcat mă regăsesc
În clipa de pe urmă,
Sunt pregătit ca să sfârșesc,
Durerea mea o curmă.

Mă simt ca nou născut din nou,
Ce, nu există moarte?
Nici n-am nevoie de cavou
Și de lacrimi deșarte.

Unde mă duci eu am mai fost
Și mi-a plăcut aicea;
Dar nu fiți triști, nu are rost,
Va trece cicatricea.

Ne-om revedea, sau poate nu,
Un tot de energie,
Iubita mea, și eu, și tu
Și tot ce va să fie.

Eu astăzi încă te iubesc
La fel ca dimineață
Și lângă tine mai voiesc
Măcar încă o viață.

Te-aștept să vii, dar astăzi plec
În umbra marii frângeri,
Mai beau un strop din vinul sec,
De azi toastez cu îngeri.

M-aș despărți, dar nu știu cum,
Și sincer îmi displace
Expresia-aceea, „rămas bun”,
Și trupul care-mi zace.

Așa că mă despart din timp
În stihuri născocite
De undeva, dintr-un răstimp,
Cu rime obidite.

Aș vrea să știu de ce am fost,
Aș vrea să știu tot ce va fi,
Dar cu ce sens, pentru ce rost,
Când totul va sfârși.

Orice țigară am fumat,
Orice petală am iubit,
Orice vis vag s-a spulberat
Când clipele-au pierit.

Luptăm, luptăm, luptăm din greu,
De ce atâta luptă?
De ce ne amăgim mereu,
De ce speranța-i ciută…

De ce ne pierdem omenia
Printre invidii și păcate…
Apoi ne-apasă nostalgia
Din viețile furate.

Mereu iubim orgolios,
Ne pierdem în ruine,
Așa distrugem ce-i frumos
Din oameni și din Sine.

Și nu-nțelegem oare noi:
E inutil orgoliul,
Orice temei, orice război,
Le spulberă cavoul.

Căci vine vremea când pe cer
Orișice stea dispare,
Epuizat, fără reper,
Chiar și poetul moare.

Sosește ceasul, mă despart,
O, Mors, să mergem, dragă,
Iar Universul vi-l împart
Într-o tăcere vagă.

D.P.

Un om prea târziu

Un om din alte vremuri,
Un om de peste timp,
Exiști, te zbați și tremuri,
Iar eu nu te mai simt.

Un om din altă lume,
Un mort prin Univers,
Arzând ca un tăciune
Prin lumea fără sens.

Un om din alte gânduri,
Un spirit hăituit,
Pe-a zgomotelor vânturi
Dansând năpăstuit.

Un om fără de moarte,
Un om ce a pierit,
Și tot ce-a fost și toate
Apoi s-au năruit.

Un prunc neprihănit,
Un hoit azi descompus,
Odată a fost viu –
Născut fiindcă s-a dus.

D.P

Tragipoezie

1

Lumea e o tragicomedie,
Cu un regizor și-un scenariu prost,
În orice rol e pură nebunie,
Nici replicile noastre nu au rost.

Ori existență, ori nonexistență,
Tot e nimic, nimicul e un tot,
Și orice clipă, orice penitență,
Este precum o ghicitoare în tarot.

Când fiecare simplă inspirație
E doar o expirație-n neant,
Privesc în jur…câtă comizerație,
E doar pustiu, tăcere…dezolant.

Privesc către mormântul astăzi viu,
Privesc în jur la tot ce-i vechi ori nou,
Și nu știu cum…și chiar că nu mai știu
Cum să suport acest banal drum spre cavou.

tumblr_static_40y3lcxvz2wws0sgkoc0ckoss

D.P.

Noaptea perfectă

533d9-tumblr_o99g171agv1uv9yxeo1_500

Ce seară liniștită,
Printre nămeți pustii,
O noapte-mbătrânită
Și visele târzii.

Și uite! Colo-n zare
Atârnă blânda Lună,
Amanta unui soare,
Banală și nebună.

O clipă de tăcere,
Ne pierdem în pustiu;
Nu-i nici o mângâiere
Cât timp încă sunt viu.

Ia-mă în brațe, Moarte,
Și haide să fugim
Spre alte Universuri
În care să pierim.

Iubire regăsită,
Răsar din zare zori,
Ce noapte liniștită,
Perfectă ca să mori.

Ce noapte liniștită,
Perfectă…ca să zbori…

tumblr_nfk2itZtPn1tqou9go1_500

D.P.

Moartea deocamdată

tumblr_1497d397d1d3097a5eddc2b293927d5a_8793b2ef_500

Nici nu știm cum să murim,
Nu-nvățăm nici a ne naște,
Scurta vreme ce-o trăim,
Când din urmă moartea paște

Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine,
Totu-i vechi, chiar și noi doi
Suntem două limbi străine.

Toți trăim ca să murim
Și doar moartea ne unește,
Orice scâncet, orice chin,
E nimic, doar o poveste.

Azi ne naștem, azi pierim,
Încruntați de ani și schingiuri,
Azi trăim, astăzi sfârșim,
Ieri copii, azi plini de riduri.

Pentru ce, dar pentru ce
Tot ne zbatem, suferim?
Când al morții strigăt e
Prim și unicul amin.

Ne-am născut și am murit.
Ce-a contat, dar ce-a contat?
Înainte de-a sfârși,
Doar o clipă-am existat.

Și mă-ndrept spre absolut,
Absolutul e nedrept,
Iată, zace al meu trup,
Alte două mâini pe piept.

Rămas bun, un rămas bun
V-adresez cordial, emfatic,
Și de ce, sau de ce cum,
Eu mă spulber…singuratic.

tenor

D.P.

Timid către Moarte

U9By

În ultima seară, într-o tristă gară,
Am urcat timid în trenul vieții,
Mă copleșea ultimul strop de vară,
Blestemam Pământul și uram poeții.

Ultima mea noapte pe Pământ…
Nu știu: să râd, să plâng…să tac…să strig…
Oare cum va arăta ultimul gând?
E foarte cald și mi-e atât de frig…

Și știu că m-am născut s-ajung aici,
Ca voi, predecesorii mei timizi,
Cu care azi împart aceleași frici,
Am fost normali, geniali și prea stupizi.

Atât de bravi ați înfruntat al morții vid
Și vă privesc din urmă cu urale,
De-aș fi atom, nu pot să mă divid,
De-acum mă-ndrept și eu către uitare.

Din mii și mii de amintiri uitate,
Știu că am fost, nu știu de ce am fost,
Și obidit, cu multă demnitate,
Am scris un testament deloc anost.

Mă sting de-acum precum o lumânare
Ce-și arde focul zvăpăiat în van,
Întreaga viață doar o moarte-mi pare,
În urma mea rămâne un alt an.

Tot ce-am trăit și n-am trăit vreodată,
Tot ce-aș fi vrut și tot ce n-am dorit,
Pe-a vieții potecuță zbuciumată,
Prin mine, pentru mine le-am simțit.

Și dacă-al morții astăzi este
Ultimul gând și ultimul amin,
Ultimul vis și ultima mea zestre
Este de-acum mie să-mi aparțin.

original (1)

D.P.

Poezie beată

tenor

M-am gândit să scriu o poezie beată,
Când la miezul nopții am murit,
Înecat în aburi de alcool și soartă,
Retrăind tot ce-am sperat și am simțit.

Picură-n pahar zilele mohorâte
Ce-n viitor vor naște alt trecut,
Gândurile mele neștiute,
Cu ultima suflare s-au pierdut.

Mai rămân un timp în amintirea
Celor ce mai ieri mă însoțeau
Pe poteci și prin cotloane unde aievea
Trupurile noastre petreceau.

Printre aburi de alcool și în tăcere,
Totu-i ceață, fum, sunt clandestin,
Recunosc, nu-i nici o mângâiere,
Să exiști prin artă e un chin.

Îmi privesc paloarea de deasupra,
Mort să fiu, nu știu dacă sunt mort,
Flăcările cântă, arde trupa,
Nici pe mine, nici eternul nu-l suport.

Amintirea…nostalgia tinereții,
Tragedii și visuri, un minut,
S-au pierdut în reveria vieții
Cât noi am murit…și ne-am născut.

Toate cele ce au fost pe lume,
Câte sunt și tot ce va mai fi,
N-au nevoie de acest pronume
Să existe ca să-nvețe a sfârși.

Am murit atunci când m-am născut,
Și din patos și-ntrupare am simțit,
Iar de-acum revin la versul mut:
M-am născut atunci când am murit.

glass-animated-fog

D.P.