Totuși Toamna

Și totuși e toamnă, târziu,
Și încă respir prin zăbrele,
Și totuși mai sunt încă viu,
Și totuși o moarte mă cere.

Nimic nu mai e cum a fost,
Nimic nu va fi din ce este.
Si totuși mai are vreun rost?
Și totuși mai scriu o poveste.

Copii și bătrâni deopotrivă
Pășesc peste frunze uitate,
Vapoare plutesc în derivă,
Iar fiarele zbiară turbate.

Și vântul se-agită mai tare,
Și marea e tot mai pustie;
Un nor ce ucide un Soare
Dansează cu toamna târzie.

Și tu ești de-acum doar tăcere,
Iar eu sunt doar fum și neant,
Și moartea insistă și cere
Să-i fiu un vremelnic amant.

Curând va muri însăși toamna,
În vifor și ceață și brumă,
Și totuși mai cred în iubire,
Dar ea ne condamnă la ură.

Și totuși mai vine o vară
Și tot mai trăim niște vreme
Această eternă povară:
A fi înainte de-a piere.

Și totuși exist pe Pământ,
Și tot Universul prin mine,
Și toamna privește spre noi
Și vede doar ample ruine.

Și totuși un an a trecut,
Și totuși un an iacă vine,
Privesc către toamnă tăcut,
Captiv pe vecie în tine.

D.P.

Dinu Popescu

Rigor mortis

Sunt mort, iubito, îmi e frig,
Mă doare groapa,
Mă strânge sicriul,
Uite, lăcrimează crucea
Amintirilor.

Sunt mort, iubito, vreau să strig,
Nu mă mai ascultă glasul,
Corzile-mi sunt paralizate,
Buzele cusute s-au stafidit,
-mi simt limba uscată și gustul de hoit.

Sunt mort, iubito, m-am sfârșit,
Înecat în viață,
Îmbătat de moarte,
Intoxicat cu himere,
Aninat de neant.

Sunt mort, iubito, te privesc?
Te privesc la trecut,
Te simt în viitor,
Știm, cândva și tu vei fi
La fel de moartă precum mine,
Când lumea întreagă-și va da
Ultima suflare
Prin tine.

Suntem morți pentru viață, iubito,
Suntem vii în moarte,
Existăm prin Artă:
Manifest în Nemanifestat.
Suntem morți și vii.
Te-am creat. Ne-am creat
Imuabili.

Sunt mort, iubito,
și Universul mi-a rămas mic.

D.P.

Dinu Popescu

Bolnavi de iubire

Noi suntem bolnavi de iubire,
Bolnavi de iubirea din noi,
Și nu mai e loc de cuvinte,
Te simt și ne simt înapoi. 

Chiar eu mă sfârșesc fără tine,
Mă tai și mă pierd și mă scurg,
Iubire e moartea ce vine
Când inima-mi arde pe rug.

Ce rost azi mai au toate-acestea?
Când noi doi, pacienții bolnavi,
Iubind și urând precum zeii,
Am fost ori stupizi, ori prea bravi.

Iubindu-te mor de îndată,
Iubindu-mă mori însăți tu,
Hai, Moarte, prin vină mă poartă
În tine, prin da și prin nu.

Ce boală teribilă-i asta?
Pacienții nebuni suntem noi!
Iubire bolnavă și basta,
Rămânem de-a pururea goi.

D.P.

Dinu Popescu

În minus infinitul dintre noi

În minus infinitul dintre noi
Cu greu mai ticăie vreun ceas,
Prea copleșiți și mult prea goi,
Mult prea departe am rămas…

De tine eu, de mine tu,
De amândoi, de da și nu;
Și nu mai am nici un atu,
Însuși prezentul decăzu.

Nu mai există nici cuvinte,
Căci sunt sătule de-amândoi,
Ca niște flori între morminte,
Cuvintele sunt între noi.

A înviat un soi de ceață,
Ne-a năpădit un biet fior,
Mă zbat să prind aripi de gheață,
Ieșind vremelnic din decor.

Cumva, din drum vom fi întorşi,
Să ne mai regăsim apoi,
Când orice moarte va sfârși
În minus infinitul dintre noi.

D.P.

Dinu Popescu

Dragă Mare

Îmi place când ești furioasă,
Când te agiți precum regele Lear,
Te simt și în poemele lui Esenin
Cum te zbați,
Julietă plină de păcate,
Păcatele iubirii mele și iubirilor tale,
Mă simt precum acel Romeo veșnic tânăr,
Care respiră prin tine, prin fiecare por,
Când mă nasc și mor
Te contemplu, te admir
Între două bătăi de inimă
Dintre plus și minus infinit,
Fără astâmpăr și fără remușcare
Mă pierd în valurile tale,
Ucise de malul mundan,
Așa cum se pierde
O scrisoare de dragoste dintre o eternă tu
Și un vremelnic eu,
La hotarele ferecate dintre da și nu,
În neantul unde
Ne așteaptă
Infinitul nostru.

Îmi place când te zbați
Infatigabilă înspre mine,
Fiindcă simt
Că mă vrei
în tine,
Dragă Mare.

D.P.

Dinu Popescu

ADIO, BIATA NOASTRĂ ȚARĂ…

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război.
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi.

Mi-e silă de guvern și rege,
Și de scabrosul președinte,
De blestemata noastră țară,
N-avem nici arme, nici cuvinte.

N-avem partide, Constituție,
Doar interesele meschine
Ne-au folosit pe post de lege,
Au reușit să ne domine.

Și rupți în fund, cu burta plină,
Precum…jivine din pădure,
Ne-am înfruptat din biata țară,
De la săraci, cu bani și pâine.

Și vai, ce specimene triste
S-au aciuit conducători,
Ce elemente teroriste,
Ei, generali, nomenclatori.

Se-nvârt în gropile păgâne
Și voievozi, și patrioți,
Și bocitoare vin să-ngâne
Iertare…de la strănepoți.

S-au avântat pe fronturi grele,
Ca România să nu moară,
Ce le dai, viață, să îndure?
Celor ce au crezut în țară.

I-am condamnat pe toți la moarte,
Pe cei mai vrednici dintre toți!
Și mai apoi…tot ei să poarte
Poverile unor netoți?

„Patriotismul e o crimă,
Naționalismul – un păcat”…
Așa gândesc azi ticăloșii
Adăpostiți în vreun palat.

Și plânge, plânge biata țară,
De drama ei suspinăm toți,
Ce deziluzii, ce povară,
Un neam de cinici și de hoți.

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război,
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi!

D.P.

Dinu Popescu

Orator în fața morții

Astăzi în fața morții iau cuvântul,
Spune „vorbește-mi!”…nu știu ce să-i spun,
Căci m-am pierdut cu firea și cu gândul
Și amintiri mă zbat să recompun.

Astăzi în fața Ei complac aievea,
Și sincer spun că nu-i cum am crezut,
Văd împărații și văd toată plebea
Precum mă văd pe mine – la trecut.

Bine-ai venit, deja plecăm, la revedere,
O clipă ce a fost și s-a sfârșit,
În jur e doar prăpăd și decădere,
Chiar eu sunt decrepit și istovit.

Nu mai am grai, dorințe ori putere,
Sunt ca un mort ce azi încă e viu,
Trecutul darnic azi tribut îmi cere,
N-am ce să-i dau, sunt pauper și sunt pustiu.

Privesc în jur, apoi privesc în mine,
Ca un străin pe mine mă salut,
Astăzi sunt eu, dar mâine oare cine
Mă va urma pe drumul cel temut?

Mă-ntreabă-n șoaptă și cu glasul stins:
„Deci, spune-mi, cum ți-a fost șederea?”
Ce mai contează, oricum sunt învins,
Astfel că cinic îmi accept căderea.

Tu doar, te rog, pansează-mi cicatricea
Și du-mă pe tărâmul necuprins,
Departe, mai departe de aicea
Din locul unde trupul îmi e stins.

Acolo unde orice amintire
Dispare în neantul nefiresc
Și unde timpul trece în neștire
Spre universuri care se unesc.

O moarte-i doar o clipă dintr-o viață
Și orice viață-n moarte a născut,
Sunt mândru de ceva și-ți spun în față,
De faptul că nicicând nu m-am temut. 

Jonglând între un domn și-un derbedeu,
Eternul pesimist și mizantrop,
Chiar dacă pare doar un alt un clișeu,
Întreb: am fost eu viu sau am fost mort?

În testamentul ce-a rămas susțin, firesc,
Spre-a lectura de mâine omenirea,
Că Păunescu a fost tatăl meu,
Iar mamă mi-este veșnic România.

Și pentru asta mulțumesc,
Iubindu-mi sincer nebunia,
Lui Păunescu, tatăl meu,
Și mamei mele, România.

(in memoriam Adrian Păunescu)

D.P.

Dinu Popescu

Moartea Retorică

Și dacă vrei să trăiești,
Abandonează-te morții,
Și dacă vrei să exiști
Prin pulberea sorții,
Iubește și mori,
Trăiește și speră,
Când suferi prin dor,
Hai, plânge și zbieră,
Și nu te sfii
Să fii iar copil,
Candid, inocent,
Cu suflet debil,
Și chiar neputința
Cuprinde-o în brațe,
Asmute-ți dorința
Prin vremuri câinoase
Și spre infinit,
Hai, zboară spre cer
Și nu renunța
Când visuri îți pier.

Mai dă-mi un minut,
Să scriu doar un vers,
Mai vreau o secundă
Din timpul imers,
Ca să mai iubesc
A mea poezie;
Și mă năpădesc
Trecuturi ce-nvie.
Și simt că disper,
Și simt că sfârșesc,
Ard flăcări în ger
Și un Univers
Dispare-n neant,
Transcend un mister,
Prin Arthur, prin Kant,
Prin ego alter.
Precum în trecut,
La fel și-n viitor,
Un alt nou-născut
„Mă nasc ca să mor”.

Acum la final,
Cu riduri pe frunte,
Și chip decrepit,
Și gânduri cărunte…

Dar încă gândesc!
Dar încă exist!
Scriind reușesc,
Scriind mai rezist.
De când m-am născut
Și azi, până mor,
Atât am voit,
Prin mine să zbor;
Un biet Univers,
Un blând ipocrit,
Ce lasă un vers
Prin viață finit.
Vă spun rămas bun
Din ziua de ieri
Și mâine, nicicum,
Good bye revederi.

Așa că adio,
Adio de-acum,
Și ție, iubito,
Îți spun cum-necum,
Am fost și n-am fost,
Și poate-a contat
Că sunt sau nu sunt,
Sau c-am existat.
Acest Univers,
Acest fost copil,
Încheie un vers
Amar și debil.

Și ultimul gând,
Un gând ce-a pierit?
A fost „eu am fost”;
Și eu am murit.
În sfârșit.

D.P.

Dinu Popescu

Grafomanie Nocturnă

becc8-giphy

Dă-mi foc la miezul nopții.
În liniștea sorții
Mai sap un mormânt,
Cu ape curgând,
Din mine, din tine,
Zăpezi cristaline,
Cavouri în zare,
Din focul ce moare
Răsar mai devreme
Și tu crezi aievea
Că noi vom fi infiniți.
Doi copii fără minți
Și fără de sfârșit.

01230-original

D.P.

Dinu Popescu

Un om prea târziu

Un om din alte vremuri,
Un om de peste timp,
Exiști, te zbați și tremuri,
Iar eu nu te mai simt.

Un om din altă lume,
Un mort prin Univers,
Arzând ca un tăciune
Prin lumea fără sens.

Un om din alte gânduri,
Un spirit hăituit,
Pe-a zgomotelor vânturi
Dansând năpăstuit.

Un om fără de moarte,
Un om ce a pierit,
Și tot ce-a fost și toate
Apoi s-au năruit.

Un prunc neprihănit,
Un hoit azi descompus,
Odată a fost viu –
Născut fiindcă s-a dus.

D.P

Dinu Popescu

Noaptea perfectă

533d9-tumblr_o99g171agv1uv9yxeo1_500

Ce seară liniștită,
Printre nămeți pustii,
O noapte-mbătrânită
Și visele târzii.

Și uite! Colo-n zare
Atârnă blânda Lună,
Amanta unui soare,
Banală și nebună.

O clipă de tăcere,
Ne pierdem în pustiu;
Nu-i nici o mângâiere
Cât timp încă sunt viu.

Ia-mă în brațe, Moarte,
Și haide să fugim
Spre alte Universuri
În care să pierim.

Iubire regăsită,
Răsar din zare zori,
Ce noapte liniștită,
Perfectă ca să mori.

Ce noapte liniștită,
Perfectă…ca să zbori…

tumblr_nfk2itZtPn1tqou9go1_500

D.P.

Dinu Popescu

Oda Nebunilor

source (5)

Mă nasc în fiecare noapte,
Iar dimineața mor din nou,
În urmă las mii de păcate,
Mergând tiptil spre-al meu cavou.

Alte amoruri trec de veacuri,
Toate sunt vechi, la fel ca ieri,
Oameni noi, aceleași gânduri,
De ești om, speri și disperi.

Strigă-n hăuri disperarea,
Cern amarul nesfârșit,
Trăind sfânta deziluzie,
Sunt un spirit hăituit.

Privesc către morți și Lună,
Mă privesc în Univers,
Simt iubire, văd și ură,
Dar aici…nu-i niciun sens.

Îmi simt nebunia-n sânge,
Da, doresc să-nnebunesc,
Un nebun urlă „ajunge!”,
Nebun să fiu îndrăznesc.

De ce fugi de nebunie,
De ce, omule nărod?
Nu-nțelegi, trai de hârtie,
Că alergi spre eșafod?

Te-ai născut bogat și liber,
Întrupat în chip de zeu,
Și-ți predai chiar nemurirea
De mai crezi în dumnezeu;

Trăiești viața în minciună,
Ignorant și obidit,
Comiți crime, porți ranchiună,
Strigi că ești năpăstuit.

Te închini cu nostalgie
Spre orice nu înțelegi,
Crezi că asta-i primenire,
Să pupi oase și să crezi?

Vai, sunteți așa ridicoli,
Vă privesc ca pe copii,
Parca-ți fi un soi de picoli
Ce serviți fără de-a ști.

Ori nu știți, ori nu-nțelegeți
Că noi suntem Univers?
De-n ceva doriți să credeți,
Proslăviți lipsa de sens.

Cum arată infinitul?
Știți ce este un nebun?
Venerați etern doar mitul
Din contextul oportun;

Un normal ascuns de lume
Printre toți acei nebuni
Care urlă, ori fac glume
Și se-nchină la tăciuni.

Munca e o nebunie,
Să trudești precum un sclav
Pentru bruma de hârtie,
Cel mai nebunesc nărav;

Să te-nchini la dumnezei
Ce-au născut în minți umane,
Divizați de bani și zei,
Trăiți vieți așa sărmane.

Vă mirați de orice-i nou
Și de tot ce nu-nțelegeți,
Lumea pare un tablou
Mâzgălit de-a voastre peceți.

Vă-mpărțiți umanitatea
Cu linii de mucava,
Ignorând realitatea
Ce există chiar și-așa.

Ați ucis chiar adevărul
Ca să vă păstrați credința
Și, amanetând viitorul,
Ați mimat iar pocăința.

Când nebuni vă ies în cale
Scuipați în sân, săriți un pas,
Dar, vezi? Nebunii trec agale,
Ei nu se-nchină și n-au ceas.

Nebunul eu, sau nebuni voi?
Ce-i nebunia? Un cuvânt!
Suntem tot oameni, suntem goi,
Dar…doar nebunul e om sfânt.

Și dacă nebunia chiar există,
Nimic normal nu este pe Pământ,
Imunde patimi azi încă persistă,
Pe o planetă care pare un mormânt.

Voi chiar nu știți ce-nseamnă nemurire,
Apologeți, ai adevărului călăi,
Nu vă urăsc, dar tot vă dau de știre:
Sunteți ridicoli, ne-nsemnați și răi.

Ca să devii nemuritor în viață,
E necesar să-nveți întâi să mori,
Pustiu și rece sufletul îngheață,
Se-neacă în oceanul cu strigoi.

Ne regăsim în Singularitatea
De unde totul a pornit cândva,
Nici viața nu contează și nici moartea,
Nu e nimic și totuși e ceva.

Privesc un Univers acum în față,
Un Univers se naște-n jurul meu
Și simt în mine un amor de gheață,
Amorul cel ce l-am simțit mereu.

Și iată, izbăvesc o odă
A nebuniei spiritului meu.

Twlg

D.P.

Dinu Popescu2 comentarii

Ultima povară

giphy (4)

Eu am murit aseară,
Nu mă voi naște mâine,
Iar veșnica-mi povară
Să-ți fie rugăciune.

M-am despărțit de trup,
M-am cufundat în cer,
Cuvântul meu cel mut
Și ultim a fost „pier”.

Dar am pierit demult,
Ori n-am trăit vreodată,
În Univers un fald
Pe-o șină neumblată.

Și îmi alină zborul
Toți cei ce au murit,
Cei ce-au simțit amorul
Și azi sunt nesfârșit.

Din tine și cu tine
Mai fac un legământ,
Să te înnod în mine,
Să-mi fii gândul cel sfânt.

În tine și prin tine
Vreau să trăiesc și mâine,
Și îngerii să-nchine
Odele lor haine.

Mai cred că moartea este
Precum o egerie,
Inspiră o poveste,
Divina Poezie.

Și dacă-n cerul nostru
Mai curge încă-o ploaie,
Sau luminează-al vostru
Candid și vajnic Soare,

Să știți, toți cei de-aici,
Că sunt în ele toate,
Simțiți și v-amintiți
Că sunt în zi și noapte.

Că sunt în răsărituri,
În orice dimineți,
În veșnice apusuri,
În umbra altor vieți.

Sunt energia vie,
Aceea ce nu moare,
Nu naște și nu-nvie,
N-are nici o scăpare.

În absolut, în totul
Ea dăinuie mereu,
Sublimă precum focul,
Cenușa unui zeu,

Alimentat continuu
De-a existenței vrajă,
Naște și dor și chinul
De a te prinde-n mreajă;

Când ultima iubire
S-o stinge în finit
Și orice amintire
Va piere-n nesfârșit,

Când ultima suflare
Se va da pe Pământ
Și chiar ultima floare
S-o ofili in vânt,

Când Universul însuși
Va deveni abstract –
Treptat se descompune,
Spectacol în antract,

Când marele Big Bang
Va deveni Big Bounce –
Ce tumult indecent,
Pe muzică de vals,

Atunci vom fi iar toți
Un tot de energie,
N-or mai fi vii și morți,
Și nici o moarte vie.

Vom fi în altă formă,
Iar timpul – diafan,
În forma cea diformă,
Amorfă, din profan.

Și orice zeitate,
Orice atom compus,
Va pierde orice masă,
Orice cuvânt supus…

Ne-om reîntâlni
Atunci
Și noi.
În Singularitate.

Sfârșit.

giphy

D.P.

Dinu Popescu3 comentarii

Hai, iartă!

Twisted-History-Floating-Candle2

Hai, iartă acum omenirea,
Prea mult și amar a greșit,
La ceasul ce-aduce pieirea
Și-ncepe un nou nesfârșit.

Hai, iartă acum inocența,
De jale, de-amor și de dor,
Amară precum indecența
De-a naște și-a piere cu zor.

Hai, iartă acum nepăsarea,
De veacuri păcat oropsit,
În zare se-aprinde uitarea
A toate ce am pătimit.

Hai, iartă acum reveria
De-a crede că ești infinit,
Suflarea, iubirea, scânteia,
Un suflet, un suflu sfârșit.

Hai, iartă acum și iubirea,
Amorul în taină trecut,
Durerea, amarul, neștirea
A tot ce cu ea s-a pierdut.

Hai, iartă acum dumnezeul
În care o viață-ai crezut,
Creat de om e și zeul,
Putere el chiar n-a avut.

Hai, iartă acum, iartă-ți arta,
Ca tine, din tine-a născut,
Când pleci numai ea ține poarta,
Rămas bun, alt spirit pierdut.

Hai, iartă-te acum și pe tine,
Și iartă-i, dar iartă-i pe toți,
Iar dacă n-o faci, atunci cine
S-aprindă lumină la morți?

Hai, iartă, hai, iartă, copile,
Pământul pe care-ai trăit
Și zboară, și zboară, copile,
Și uită că ieri ai murit.

tumblr_m9kvd7wW8b1rdvkvho1_500

D.P.

Dinu Popescu

Viața de apoi

giphy (20)

Viața de apoi e viața de aici,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Străpunsă de angoase, de tulburări și frici
Și de iubiri pierdute, rămase înapoi.

Toți ne-am născut odată, odată vom sfârși,
Doar moartea ne unește, ne cheamă zi de zi;
Ne pierdem inocența, pierduți de jucării,
Iar chipul ni se schimbă-n reflexia oglinzii.

Sperăm la altă viață, sperăm la alt mister,
Ori suntem nihiliști și totu-i efemer,
Și încălziți de soare sau încruntați de ger,
Purtăm în noi coșciugul speranțelor ce pier.

Ba veseli, ba distimici, abulici sau stupizi,
Morali sau amorali, haini sau aluzivi,
Ori căutăm răspunsuri, ori suntem doar naivi,
Adesea nu contează, rămânem tot pasivi.

Doar unii scriu și joacă, pictează, fac amor,
Iar alții plâng și strigă, sunt copleșiți de dor,
Artistul și egoul, blestemul, nu-i ușor
Să naști din zbucium artă, să fii un creator.

O viață de apoi e viața ce a fost
În pântecele mamei, când n-aveam niciun rost,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Și orice astăzi este, cândva va fi „a fost”.

Prea multă importanță, preasfântul narcisism,
Noi suntem marea Specie, iar restu-i insipid,
Noi nu vrem adevărul, uitați de animism,
Ne născocim povestea, ce umanism stupid.

Să strângem cât mai multe, contează bogăția,
O cifră, dă-o-n colo, mai multe sunt ceva,
O, da, adu hârtie, că viața e hârtia,
Ne vindem pentru ele să-ajungem cineva.

Vă puneți în răspăr, vai, sunteți chiar naivi;
Credință, neștiință, impietate, rău?
Ce, nu vă place Specia, de bani să fiți avizi?
Ori sunteți schizofrenici, ori doar scriitori bețivi.

Acuma adunăm, apoi ne mântuim,
În viața de apoi, atunci ne pocăim;
Apoi, așa, deodată, deodată chiar pierim,
Ce liniște profundă, ce Univers sublim.

Și nu mai știm nimic, ne pierdem de orice,
Nici c-am crezut aiurea, nici c-am sperat în van;
Și dacă n-am trăit, murim, așa, și ce?
Rămân în urmă alții ca să mai treac-un an.

8dc119805e1ffceda2c40a6e91cc2606

D.P.

Dinu PopescuUn comentariu

Sfârșituri în doi

giphy

O noapte de tăcere,
O noapte de pustiu,
În noaptea ce nu piere,
Când încă eram viu.

O noapte de pasiune,
O noapte de extaz,
Dar fără compasiune
Și fără să fiu treaz.

O noapte de iubire,
O noapte de amor,
O noapte în neștire,
Prea îmbătat de dor.

O noapte de durere,
O noapte de etern,
O clipă de plăcere,
Un infinit prea tern.

O noapte de speranță,
O noapte de banal,
Un veac de rezonanță,
Un veac de amalgam.

O clipă nesfârșită,
O clipă cu noi doi,
Și rana obidită
Rămasă înapoi.

Mă simt complet pierdut,
Atât de eu mă simt,
Și sincer a durut,
Și sincer nu te mint;

Aș vrea să împărțim
Tot ce-a fost între noi
Și să ne regăsim
În viața de apoi.

Astăzi mi-e dor de tine,
Dar dorul e stupid,
Mi-e greu, deci nu mi-e bine,
Nu pot să mă divid.

Eu încă sunt la tine,
Hai, dă-mă înapoi;
Și nici nu știu prea bine
Ce moarte-i între noi.

Am înțeles în fine
Cum am sfârșit în doi,
Nu mai există sine,
Nu existăm nici noi.

Și-i trist dar nu există
Nici viața de apoi;
Sfârșitul e sfârșit,
Ori singur, ori în doi.

Și doar frânturi din mine
Mai dăinuie în voi…
Adio, către tine,
Adio, către noi.

giphy (3)

D.P.

Dinu Popescu

Cântecul păsării Phoenix

X9pr

Am râs și am plâns,
Am trăit, am simțit,
Am urât și-am iubit,
Amintiri am strâns.

Ne-am născut, am grăit,
Am crezut, am strigat,
Am pierdut și-am uitat,
Iar timpu-a părut infinit.

Pe vreun drum plecați,
Mereu cu gândul undeva,
Ne era dor de cineva…
De cei ce astăzi sunt uitați.

Am scris, am compus,
Am cântat, am pictat,
Am jucat și creat;
Nebun artistul cel dus.

O viață e precum un drum,
Sinuoasă, candidă, pustie,
Șerpuind spre veșnicie,
Se sfârșește cum-necum.

Rămas bun, rămas bun,
Singur pe drum, singur pe drum,
Iar celor ce vor fi le spun:
Trăiți acum, iubiți acum!

Căci totul se va sfârși curând.
Iar mâine alții se vor naște
Și vor trăi, simți, iubi și sfârși
În aceeași cenușă
Cu noi.

tumblr_mk1aeldvdb1rvy4abo1_500

D.P.

Dinu Popescu

Sfârșit de poveste

giphy (1)

Sfârșit de ianuarie,
E ger, mult a nins,
Și vine februarie,
Tăcut, dinadins

Se leapădă norii,
Ce crivăț nebun,
Și lacrimă zorii
Sfârșiți de taifun.

Sfârșit de o lună,
Sfârșit de un an,
Iar vremea cea bună
Așteaptă în van;

Sfârșituri cu tine,
Sfârșituri din noi,
În bruma de sine
Zăresc un strigoi.

Sfârșit de zăpadă,
Sfârșit de brumar.
Sfârșit de corvoadă,
Cu gustul amar,

Mă pierd printre rânduri
În stihuri de-apoi
Și-mi ninge prin gânduri
O viață în doi.

Sfârșit de poveste,
Final de mister,
O ultimă zestre…
Și stelele pier.

Ianuarie, sfârșit,
Februarie-nceput,
Și tot ce-am iubit
Să stric chiar n-am vrut.

Mă lepăd de nea,
Prea mult s-a topit,
Mă lepăd de ea
Căci noi ne-am sfârșit;

Iar Soarele-i rece
Și vântul hoinar,
Ca omul ce trece
Adesea-n zadar.

5rgv

D.P.

Dinu Popescu

Pierduți printre străini

Pierduți între da și nu,
Două suflete străine,
Unul eu și altul tu,
Plus furtuna care vine.

Între da și nu cuprinși
De incertitudini oarbe,
Ne pretindem a fi sfinți;
În tăcere moartea soarbe

Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine…
Totu-i vechi, iar cifra doi
Pare-a fi din limbi străine.

Plus și minus, minus, plus,
Au rămas simple cuvinte,
Te privesc ca un intrus,
Mă privești ca prin morminte.

Ne-am pierdut și m-am pierdut
în abisuri răvășite,
Pleonasm, amor temut,
Chiar și inima ne minte.

Locurile sunt la fel,
Doar noi suntem azi schimbați,
Mai posaci așa…de fel,
Doi străini cam deșucheați.

Și o stea a mai căzut
Din a cerurilor noapte,
Cât pasiunea a trecut
Printre visele uitate.

Te-am iubit și ne-am iubit,
Dar…asta a fost odată,
Azi iubirea a murit,
Am ucis-o noi pe toată.

Cât curaj noi am avut
S-o ucidem cu pasiune…
Dar n-am vrut…și a durut,
Ea scâncea…s-audă cine?

Oropsiți, noi, doi complici,
Nici nu ne-am asumat vina,
Ignoranți și obidiți
Am plecat, am stins lumina.

Astăzi, când privesc în urmă,
Nu e cer, nu sunt nici stele,
Nu-i iubire, nu-i nici ură,
Nici măcar visele mele.

Acceptăm prea resemnați
Să murim de dimineață,
Pustiiți, neînsemnați,
Ne dorim și-o altă viață.

Dar nu știm să profităm
Nici de clipa cea din urmă
Și cu noi poveri cărăm,
Când ne pierdem în furtună.

Mai apoi, firesc, sfârșim,
Precum piere o iubire,
Recunosc, e cam meschin,
Cui îi pasă de-o trăire?

Toți trăim ca să murim,
Căci doar moartea ne unește,
În rest totul ni-i străin,
Orice om, orice poveste.

Orice om, orice poveste,
Orice grai, totu-i străin,
Numai moartea ne unește,
Moartea, unicul destin.

D.P.

Dinu Popescu

Nostalgii

af1e0-tumblr_mj3ojfrd801rv5a3ko1_500
*
Atâta vreme s-a trecut…
Încă mă văd în tine;
Sunt un străin pierdut

Pe-aleea cu suspine.

Atâta timp, atâţia ani,
Iubiri, iubiri, iubiri…
Căzute toamna din castani,

Rămase-n amintiri.

Amor pe lunci, amor pe văi,
Amor strigat, amor tăcut,
Vitriolaţi fiind de văpăi

Din focul cel pierdut.

Poate că mi-o fi dor,
Sau poate-o fi mai bine,
Când totu-i muritor,

Nici dragostea nu ţine…

Te caut în zadar,
Te regăsesc doar ieri,
Iar zâmbetu-ţi ştrengar

Mă umple de poveri.

Mă simt un nor pe cer,
Sunt ca un Soare-n noapte,
O Lună ce stingher

Se pierde în etate.

Mă văd un vagabond,
Sau un boem artist,
Un punct pe mapamond,

În viaţă un turist.

Încă golesc paharul,
Mai pufăi din ţigară,
Privesc tăcut noianul,

Aşa mai trece-o seară.

A mai trecut o vară…

D.P.

Dinu Popescu

Un scriitor nebun

Sunt doar un alt scriitor nebun,
Străpuns de gheara disforiei,
Zâmbesc amar, să nu mai spun

De icnetele abuliei.

Sunt doar un alt scriitor pierdut
Pe calea veșnicului ieri,
Același drum l-au străbătut

Și alți pacienți, în alte seri.

Sunt doar un alt scriitor vremelnic,
Ce naște stihuri din noian,
Un mizantrop ce samavolnic

Spulberă orice vis mundan.

Sunt doar un alt scriitor banal,
Un glas prea fad dintr-o mulțime,
Cândva, un pur emoțional,

Precum mulți alții din vechime.

Sunt un scriitor, un trecător,
Cel ce am fost, cel care sunt,
Mă nasc, trăiesc, iubesc şi zbor,
Nu sunt un demon, dar nici sfânt.

Sunt un scriitor cum tot au fost,
Și mulți, un timp, tot or mai fi;
O elegie fără rost,

Precum un gând ce se sfârși.

Sunt un scriitor, un vicios,
Beau vin, fumez, mi-e frig și dor;
Și da! iubesc tot ce-i frumos –

Platonic, deci sunt Zburător.

Și uite cum mă contrazic,
Am tribulații, am hachițe;
Sunt eu normal? Parol îți zic

Că mintea mea-i un ghem de ițe.

Gândesc, deci sunt, sunt, deci exist,
Sunt plin de-angoase, utopist,
Mă nasc și mor, chiar sunt imun;

Sunt doar un alt scriitor…nebun.

D.P.

Dinu Popescu

Oda privirii mele

 Privesc în jur de-atâta amar de vreme,
 Cât peste acest veac se-așterne clipa,
 Mă năpădesc și gânduri efemere,

 Iar lacrima îmi sfâșie aripa.

 Privesc în jur…deci care-i rostul vieții,
 Când noi ne naștem toți cu-n jug în ceafă…
 Sub ramuri ne acuză-n taină morții

 Că iar ne ploconim la vreo mangafă.

Privesc în jur, a sucombat speranța,
Doar ce născuse…piere oropsita…
Un menestrel își murmură romanța,

 Actorii și-au pierdut ieri recuzita.

Privesc în jur, aud din depărtare
Cum ignoranța rage cu emfază,
 Și voi lupta până la ultima suflare,

 Un singur om, o singură pavăză.

Privesc în jur la cum se schimbă cerul,
 Văd oameni vii sau morți cum vin și trec,
 Și deslușind tot mai adânc misterul,

 Cortegiile în noapte le petrec.

 Privesc în jur și anii mă apasă,
 Căci ce a fost, în veci nu va mai fi,
 Nădejdile se scurg dinspre năpastă,

 La fel cum se mai scurse înc-o zi.

 Privesc în jur pierdut de a mea vreme,
 Din depărtare în răspăr mă pun,
 Iar timpul în final e cel de cerne

 Tot ce-a fost rău, indiferent ori bun.

 Privesc în jur, se termină cerneala,
 Penița decrepită s-a tocit,
 Un ultim vers se-așterne ca petala,

 De mâine voi veți spune „a privit”.

 Privesc în jur și simt în omenire
 Tristețe, penurie și păcate,
 Descumpănit, cu ultima sclipire,

 Tânjesc către un strop de libertate.

 Privesc în jur, azi vă privesc de-aicea
 De unde doar eternul o privi,
Precum strămoșii ce-au trecut răscrucea,

 Mă pierd în nopțile ce vor veni.

D.P. 

Dinu Popescu

Scrisoare către predecesorii mei

Mă simt împovărat de voi,
De voi, predecesorii mei,
De-a voastre veșnice scântei,
Căci voi ați fost urmașii grei.

Vă calc pe urme, recunoscător
Pentru ce voi din cărți mi-ați oferit,
Supliciul l-ați făcut mult mai ușor
Și un biet bou din jug ați dezrobit.

Vă simt și tumultul și tânga,
Mă regăsesc atât de mult în toate,
În patimi, zbucium și păcate,
Ce dăinuie-n final nu este mâzga.

Voi, ce astăzi din trecut veniți,
Cu voi am împărțit aceleași vicii,
Și schingiurile sunt aceleași, știți,
Din vremurile-n care mai erați aici.

O, filozofi, poeți și, o, femei,
Muzele creației, muze moarte,
Ați transformat bieți muritori în zei
Și ați născut commedia dell’arte.

Mă pierd în versurile mele atât de des,
Mă regăsesc în voi și cerul știe
Că nu sunt vreun nebun neînțeles,
Sunt doar un alt bolnav de abulie.

Și neaoș strig că nu m-am resemnat,
Îmi voi găsi într-un final și calea,
Atâta spleen și tot n-am sucombat,
Ibovnică supremă mi-este marea.

Zâmbesc șăgalnic și cu deferență,
Voi pregătiți-mi un pahar de vin,
Eu vin să facem schimb de experiență,
În compania dulcelui pelin.

Zâmbiți, căci vă voi face mândru,
Apoteoza astăzi v-o grăiesc,
Pentru o clipă sunt uman, nu sumbru,
Arhetipal refuz să-mbătrânesc.

Va las acum să v-odihniți în pace,
Eu sunt cordial, plin de recunoștință,
Ne vom vedea curând, coșciugul zace
Cu gândul la a mea ființă.

D.P.

Dinu Popescu

Transcendent

 Arta transcende mistere,
 Reflexia mi-e oglindită de stele,
 Luna răsare, îmi șoptesc în tăcere,

 Sunt emulul viselor mele.

 Te privesc cu un zâmbet placid,
 Cu dorință ascunsă în vid,
 Prin sute de gânduri cerești

 În care tu sălășluiești.

 Încerc să m-ascund de-amintiri
 Pierdute în glasul subtil
 Al blândelor mele iubiri

 Din vremuri trecute tiptil.

 Copilul se joacă timid
 În valul ce piere la mal
 Și crește și-i tot mai avid

 Să treacă de-al vieții hotar.

 Descoperă tainele lumii,
 Se-afundă în ele abil,
 Devine apoi nestatornic,

 Pierdut de eternul futil.

 Ca o lumânare grăbită
 Ard anii trecuți spre aval;
 Se-așterne tăcerea subită

 Pe cercul măreț și oval.

 Mă pierd ca să mă regăsesc,
 Doar o clipă petrec eu cu mine,
 Iar tot ce-i divin ori lumesc

 Devine un tumult de sine.

 Găsesc absolutul abstract,
 Fericirea, o simplă iluzie,
 Aleg să nu mă complac

 Pierdut în această confuzie.

 Trecut, prezent și viitor
 Se unesc într-o Fata Morgana,
 Miraj fad și înălțător,

 Ce spulberă strașnic coroana.

 Accept doar că nu vreau s-accept
 Să fiu altă harpă comună,
 Excedat de acest concept,

 Mă lepăd de orice cutumă.

 Mă văd în orice clipire
 Sculptată de imaginea ta
 Ce acum schițează-o mijire

 Privindu-mă în fulgul de nea.

Transcend mistere ancestrale,
Oglindite în roiuri cerești.
Sunt emulul viselor mele,

Divine și atât de lumești.

 

link > Sting – Desert Rose

D.P.

Dinu Popescu

În umbra ta

În umbra ta se naște umbra mea,
Răsare detașată și tăcută,
Urmându-ți negrul voal de catifea,
Peste poteca cenușie cunoscută.

În umbra ta răsare steaua mea,
Arzând lăuntric marea de văpaie,
Mângâiată de eternul fulg de nea
Ce scânteie și astăzi în a ta odaie.

În umbra ta curg sure amintiri
Ce ne-au surprins atât de des, tiptil,
Atâtea gânduri, șoapte și priviri,
Uitate în cotlonul unui vis subtil.

În umbra ta rămâne numai spleenul,
Inefabil, intrinsec, un rău tacit,
E afon destinul…disonant refrenul
Pe care am dansat când ne-am îndrăgostit.

În umbra ta se-nalță noi angoase,
Căci umbra mea n-o poate atinge pe a ta,
Sunt două umbre de orgolii stoarse,
Umbrite de-o dâră de-etcetera.

În umbra ta se scurg zile ploioase
Și nopți blânde și reci de iarnă grea,
Când toate anotimpurile sunt geroase,
Umbra ta îmi încălzește umbra mea.

În umbra ta încă se scriu în șoaptă
Poeme ce destăinuie povești;
Poeți și cititori și floarea dalbă,
Dacă asculți, se-ntreabă cine ești.

În umbra ta privesc smerit,
Mă regăsesc la nesfârșit
În clipa mocnită de infinit,
O clipă-n care ne-am iubit.

În umbra ta
E umbra mea.
În umbra mea
Ești tu.

D.P.

Dinu Popescu

Sărutul mării

 Îmbrățișează-mă val, sărută-mă mare,
 Când sub clar de Lună plină
 Rătăcit privesc în zare,

 Contemplând noaptea senină.

 Valul tău spumos și blând
 Mă curăță de tristețe;
 Al tău sur cântec plăpând

 Îmi șoptește noi povețe.

 Vreau să mă cufund în tine,
 Pierdut de ani și cicatrici,
 Iar Luna să mă aline

 Sub un dans de licurici.

 Falnică și languroasă,
 Ești brutală ori placidă,
 Într-o viață de angoasă

 Pe-a lumii cale sordidă.

 Te agiți și te calmezi,
 Iei și vieți, oferi și vise,
 Corăbiile le ghidezi

 Pe-a tale eterne seișe.

 Mai abitir tot mai departe,
 Nici măcar mai simt nisipul,
 Se afundă, dispar toate,

 Iară ție îți văd chipul.

 În larg mă perind acum,
 Nu mai simt nici pic de dor,
 Distanțat de-acest zbucium,

 M-adâncesc să pot să zbor.

 Îți zâmbesc de după val,
 Mă săruți, te iau în brațe;
 Totu-i vechi, totu-i actual,

 Alte valuri trec uitate.

 Contemplând noaptea senină,
 Rătăcit privesc în zare,
 Stelele și Luna plină

 Mă petrec spre detașare.

D.P.

Dinu Popescu

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți, priviți de sus, și tot mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns umil;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Speciali și, totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea sa lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic: de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor oricare aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte, când nu vrem să vedem,
 Sau imolăm gândirea, ca-n zei să mai credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Apoi iar sărutăm amar dezamăgirea.

 Noi suntem Dumnezeu, și nu-i o blasfemie,
 Nimicul este tot, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există acea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nici o diferență,
 Au amândoi aceeași sublimă impotență;
Credința este moartea oricărei gândiri

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție
 Și v-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

*Absurditatea religiei: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebările absolute ale umanității, în timp ce pretinde că deține adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.

Dinu Popescu