O stâncă

 O stâncă adăsta tăcută-n mare,
În ticăitul veșnicului ceas,
Lovită sacadat de timp și de uitare,
În mii de ani nu s-a clintit un pas.

Treceau prin fața ei eternități și vise,
Și oameni vii sau morți veneau-plecau,
Precum treceau corăbiile în vremuri triste,
S-aștepte o clipă ei nu conteneau.

Paradisiace ori luciferice abisuri,
Și răsărit ș-apoi un alt apus placid,
Aceleași gânduri, alte compromisuri,
Spectacolul uzual și insipid.

Printre anotimpuri seci și efemere,
Zile și nopți de-octombrie ori de mai,
Pluteau constant vapoarele stinghere,
Oropsite de credința că există rai.

Și de-o-ncălzea o rază dinspre soare,
Ori de-ngheța un veac în iarna grea,
O Stâncă îndura cu detașare,
Fără să-i pese de capriciile de stea.

Privea, dar rămânea veșnic tăcută,
O străbătea adesea doar un gând:
Din ce suflet pustiu se naște arta?
Pe o planetă care pare un mormânt.