O stâncă

 O stâncă adăsta tăcută-n mare,
 În ticăitul veșnicului ceas,
 Lovită sacadat de timp și de uitare,

 În mii de ani nu s-a clinitit un pas.

 Treceau prin fața ei eternități și vise,
 Și oameni vii sau morți veneau-plecau,
 Precum treceau corăbiile prin mare triste,

 S-aștepte o clipă ei nu conteneau.

 Paradisiace ori luciferice abisuri,
 Și răsărit și apoi un alt apus placid,
 Și zeci de mii de gânduri compromise,

 În taină se scurgeau, frecvent, în vid.

 Printre-anotimpuri seci și efemere,
 Zile și nopți de-octombrie ori de mai,
 Pluteau constant vapoarele stinghere,

 Oropsite de credința că există rai.

 Și de-o ncălzea o rază dinspre soare,
 Ori de-ngheța un veac în iarna grea,
 Ea lin și sec se afunda-n uitare,

 Fără să-i pese de capriciile de stea.

 Privea, dar rămânea veșnic tăcută,
 O străbătea atât de des un gând;
 Din ce suflet pustiu se naște arta?

 Din paseismul ei cel blând și sfânt.

D.P.

Reclame

Publicat de

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s