O stâncă adăsta tăcută-n mare,
În ticăitul veșnicului ceas,
Lovită sacadat de timp și de uitare,
În mii de ani nu s-a clinitit un pas.
Treceau prin fața ei eternități și vise,
Și oameni vii sau morți veneau-plecau,
Precum treceau corăbiile prin mare triste,
S-aștepte o clipă ei nu conteneau.
Paradisiace ori luciferice abisuri,
Și răsărit ș-apoi un alt apus placid,
Și zeci de mii de gânduri compromise,
În taină se scurgeau, frecvent, în vid.
Printre anotimpuri seci și efemere,
Zile și nopți de-octombrie ori de mai,
Pluteau constant vapoarele stinghere,
Oropsite de credința că există rai.
Și de-o ncălzea o rază dinspre soare,
Ori de-ngheța un veac în iarna grea,
Ea lin și sec se afunda-n uitare,
Fără să-i pese de capriciile de stea.
Privea, dar rămânea veșnic tăcută,
O străbătea atât de des un gând;
Din ce suflet pustiu se naște arta?
Din paseismul ei cel blând și sfânt.
D.P.
Publicat de