Orator în fața morții

Astăzi în fața morții iau cuvântul,
Spune „vorbește-mi!”…nu știu ce să-i spun,
Căci m-am pierdut cu firea și cu gândul
Și amintiri mă zbat să recompun.

Asăzi în fața Ei complac aievea,
Și sincer spun că nu-i cum am crezut,
Văd împărații și văd toată plebea
Precum mă văd pe mine – la trecut.

Bine-ai venit, deja plecăm, la revedere,
O clipă ce a fost și s-a sfârșit,
În jur e doar prăpăd și decădere,
Chiar eu sunt decrepit și istovit.

Nu mai am grai, dorințe ori putere,
Sunt ca un mort ce azi încă e viu,
Trecutul darnic azi tribut îmi cere,
N-am ce să-i dau – sunt pauper și sunt pustiu.

Privesc în jur, apoi privesc în mine,
Ca un străin pe mine mă salut,
Astăzi sunt eu, dar mâine oare cine
Mă va urma pe drumul cel temut?

Mă-ntreabă-n șoaptă și cu glasul stins:
„Deci, spune-mi, cum ți-a fost șederea?”
Ce mai contează, oricum sunt învins,
Astfel că cinic îmi accept căderea.

Tu doar, te rog, pansează-mi cicatricea
Și du-mă pe tărâmul necuprins,
Departe, mai departe de aicea
Din locul unde trupul îmi e stins.

Acolo unde orice amintire
Dispare în neantul nefiresc
Și unde timpul trece în neștire
Spre universuri care se unesc.

O moarte-i doar o clipă de viață
Și orice viață-n moarte a născut,
Sunt mândru de ceva și-ți spun în față,
De faptul că nicicând nu m-am temut. 

Jonglând între un domn și-un derbedeu,
Eternul pesimist și mizantrop,
Chiar dacă pare un clișeu,
Întreb: am fost eu viu sau am fost mort?

În testamentul ce-a rămas susțin, firesc,
Spre-a lectura de mâine omenirea,
Că Păunescu a fost tatăl meu,
Iar mamă mi-este veșnic România.

Și pentru asta mulțumesc,
Iubindu-mi sincer nebunia,
Lui Păunescu, tatăl meu,
Și mamei mele, România.

(in memoriam Adrian Păunescu)

D.P.

Odă pentru superficial

Acum, în vremuri de restriște și durere,
Când totul e neclar și e incert,
Ne-am afundat în spaima de tăcere,
Plătind păcatul unui veac inert.

Ne ploconim și ne-nchinăm cu voioșie
La un altar superficial și fad,
Și suferind de-o mare insomnie,
Visele noastre precum frunze cad.

Am suprimat cu ură adevărul,
Firesc, fiindcă ne deranja credința,
Și veseli, cât amanetăm viitorul,
Plângem cu lacrimi false neputința.

Intoleranți la suferințele umane,
Judecăm dur și suntem judecați,
Pentru păcatele banale și mundane
Nu ne iertatam pe noi, nici pe confrați.

Banalul și superficialul ne sugrumă,
Și totul e ușor dar pare greu,
Așa e viața pe Pământ, precum o turmă
Care se-nchină la păstorul dumnezeu.

Avem probleme ori creăm probleme
Și sensul existenței nu-l găsim,
Neînduratul timp anii îi cerne,
În timp ce noi ne plângem că trăim.

Ne înecăm în ploi superficiale,
Ne prosternăm la tot ce e stupid,
În hohote de ură și urale,
Și divizați de acest biet covid.

Ce-i omul? Un nimic astăzi în viață.
Ce-i viața? Un nimic ce s-a sfârșit.
Asta e tot ce numiți voi „viață”?
Probabil că sunt eu un alt tâmpit.

D.P.

Naşterea

Nebula-Gif

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc,
Și nici lătrat ori păsărele
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo elegie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nicio urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e va fi „a fost”.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se disipe aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci nu l-am vrut.

bpc

D.P.

Moartea poetului

O, dragă Mors, dacă ai ști
Ce dor îmi e de tine,
Aș vrea să te îmbrățișez,
Să fii parte din mine.

Dar dragă Mors, iată-ai sosit,
De-acum plecăm departe,
Astăzi pornim spre asfințit,
Spre cerurile toate.

Și sincer, dragă Mors, eu simt
Că m-ai vrut lângă tine,
Și totuși nu pot să te mint,
Nu știu dacă-i mai bine.

Atâția ani te-am așteptat
Ca să mă simt în pace,
Ce vise azi mi-ai spulberat
În trupul care-mi zace.

Hai, poartă-mă pe-aripa ta,
Eu ți-oi cânta poeme,
Nu plânge, nu mă mângâia
Și lasă-i să blesteme.

Și oare cât mă vei purta…
Te-oi aliena ca mine;
Când lumea toată va uita
Ultimele suspine.

Eu împăcat ma regăsesc
În clipa de pe urmă,
Sunt pregătit ca să sfârșesc,
Durerea mea o curmă.

Mă simt ca nou născut din nou,
Ce, nu există moarte?
Nici n-am nevoie de cavou
Și de lacrimi deșarte.

Unde mă duci eu am mai fost
Și mi-a plăcut aicea;
Dar nu fiți triști, nu are rost,
Căci trece cicatricea.

Ne-om revedea, sau poate nu,
Un tot de energie,
Iubita mea, și eu, și tu
Și tot ce va să fie.

Eu astăzi încă te iubesc
La fel ca dimineață
Și lângă tine mai voiesc
Măcar încă o viață.

Te-aștept să vii, dar astăzi plec
În umbra marii frângeri,
Mai beau un strop din vinul sec,
De azi toastez cu îngeri.

M-aș despărți, dar nu știu cum,
Și sincer îmi displace
Expresia-aceea, „rămas bun”,
Și trupul care-mi zace.

Așa că mă despart din timp
În stihuri născocite
De undeva, dintr-un răstimp,
Cu rime obidite.

Aș vrea să știu de ce am fost,
Aș vrea să știu tot ce va fi,
Dar cu ce sens, pentru ce rost,
Când totul va sfârși.

Orice țigară am fumat,
Orice petală am iubit,
Orice vis vag s-a spulberat
Când clipele-au pierit.

Luptăm, luptăm, luptăm din greu,
De ce atâta luptă,
De ce ne amăgim mereu,
De ce speranța-i ciută…

De ce ne pierdem omenia
Printre invidii și păcate…
Apoi ne-apasă nostalgia
Din viețile furate.

Mereu iubim orgolios,
Ne pierdem în ruine,
Așa distrugem ce-i frumos
Din oameni și din sine.

Și nu-nțelegem oare noi,
E inutil orgoliul,
Orice temei, orice război,
Le spulberă cavoul.

Căci vine vremea când pe cer
Orișice stea dispare;
Epuizat, fără reper,
Chiar și poetul moare.

Sosește ceasul, mă despart,
O, Mors, să mergem, dragă,
Iar Universul vi-l împart
Într-o tăcere vagă.

D.P

Un om prea târziu

Un om din alte vremuri,
Un om de peste timp,
Exiști, te zbați și tremuri,
Iar eu nu te mai simt.

Un om din altă lume,
Un mort prin Univers,
Arzând ca un tăciune
Prin lumea fără sens.

Un om din alte gânduri,
Un spirit hăituit,
Pe-a zgomotelor vânturi
Dansând năpăstuit.

Un om fără de moarte,
Un om ce a pierit,
Și tot ce-a fost și toate
Apoi s-au năruit.

Un prunc neprihănit,
Un hoit azi descompus,
Odată a fost viu –
Născut fiindcă s-a dus.

D.P

Mesaj către Tine

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă mesaj,
Mesajul ce transcende orice moarte,
Hachița mea, al meu ultim clivaj,
E de-a sfida orice pietate.

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă atuu,
Ce te-a-mbrăcat cândva în mantia vieții,
Și orice eu, și chiar și orice tu,
Să spulberăm superficialul sorții.

Vreau să fiu viscol, soare și durere,
Vreau să fiu viu și vreau să nu mai fiu,
Iar în final, la dulcea revedere,
Să regăsim sublimul din pustiu.

Aceeași tu, același eu sunt altul,
O clipă ce a fost și va pieri,
Și nu sunt mai abulic decât saltul
Ce l-am făcut când m-am născut
Spre a muri.

D.P.

Sometimes

giphy (4)

Sometimes I live, sometimes I laugh,
Sometimes I`m sad, depressed or not,
Sometimes I cry, sometimes I roll,
Sometimes I beg, I beg in snow;
Sometimes I hope, I care and dream,
Sometimes I`m sick and have no will,
Sometimes I like, sometimes I don`t,
Sometimes I love, sometimes I hurt.
Sometimes I`m young, sometimes I`m old,
Sometimes I`m wise, sometimes I`m cold,
Sometimes I smile and look through skies,
Sometimes I live. Sometimes I die.

giphy (5)

D.P

Tragipoezie

1

Lumea e o tragicomedie,
Cu un regizor și-un scenariu prost,
În orice rol e pură nebunie,
Și replici insipide făr` de rost.

Ori existență, ori nonexistență,
Tot e nimic, nimicul e un tot,
Și orice clipă, orice penitență,
Este precum o ghicitoare în tarot.

Când fiecare simplă inspirație
E doar o expirație-n neant,
Privesc în jur…câtă comizerație,
E doar pustiu, tăcere…dezolant.

Privesc către mormântul astăzi viu,
Privesc în jur la tot ce-i vechi ori nou,
Și nu știu cum…și chiar că nu mai știu
Cum să suport acest banal drum spre cavou.

tumblr_static_40y3lcxvz2wws0sgkoc0ckoss

D.P.

Noaptea perfectă

533d9-tumblr_o99g171agv1uv9yxeo1_500

Ce seară liniștită,
Printre nămeți pustii,
O noapte-mbătrânită
De visele târzii.

Și uite! Colo-n zare
Atârnă blânda Lună,
O rază de visare
Într-a lumii furtună.

O clipă de tăcere,
Ne pierdem în pustiu;
Nu-i nicio mângâiere
Cât timp încă sunt viu.

Ia-mă în brațe, Moarte,
Și haide să fugim,
Spre alte Universuri
În care să pierim.

Iubire regăsită,
Răsar din zare zori,
Ce noapte liniștită,
Perfectă ca să mori.

Ce noapte liniștită,
Perfectă…ca să zbori…

tumblr_nfk2itZtPn1tqou9go1_500

D.P.

Moartea, deocamdată

tumblr_1497d397d1d3097a5eddc2b293927d5a_8793b2ef_500

Nici nu știm cum să murim,
Nu-nvățăm nici a ne naște –
Scurta vreme ce-o trăim,
Când din urmă moartea paște,

Și din clipe, și din noi,
Amintirile meschine,
Totu-i vechi, chiar și noi doi
Suntem două limbi străine.

Toți trăim ca să murim,
Și doar moartea ne unește,
Orice scâncet, orice chin,
E nimic, doar o poveste.

Azi ne naștem, azi pierim,
Încruntați de ani și schingiuri,
Azi trăim, astăzi sfârșim,
Ieri copii, azi plini de riduri.

Pentru ce, dar pentru ce?
Tot ne zbatem, suferim,
Când al morții strigăt e
Prim și unicul amin.

Ne-am născut și am murit,
Ce-a contat, dar ce-a contat?
Înainte de-a sfârși,
Doar o clipă-am existat.

Și mă-ndrept spre absolut,
Absolutul e nedrept,
Precum este al meu trup,
Un etern mult prea incert.

Rămas bun, un rămas bun
V-adresez cordial, emfatic,
Și de ce, sau de ce cum,
Eu mă spulber…singuratic.

tenor

D.P.

Timid către Moarte

original (1)

În ultima seară, într-o tristă gară,
Am urcat timid în trenul vieții,
Mă copleșea ultimul strop de vară,
Blestemam Pământul și uram poeții.

Ultima mea noapte pe Pământ…
Nu știu: să râd, să plâng…să tac…să strig…
Oare cum va arăta ultimul gând?
E foarte cald și mi-e atât de frig…

Și stiu că m-am născut s-ajung aici,
Ca voi, predecesorii mei timizi,
Cu care azi împart aceleași frici,
Am fost normali, geniali și prea stupizi.

Atât de bravi ați înfruntat al morții vid,
Și vă privesc din urmă cu urale,
De-aș fi atom, nu pot să mă divid,
De-acum mă-ndrept și eu către uitare.

Din mii și mii de amintiri uitate,
Știu că am fost, nu știu de ce am fost,
Și obidit, cu multă demnitate,
Am scris un testament deloc anost.

Mă sting de-acum precum o lumânare,
Ce-și arde focul zvăpăiat în van;
Întreaga viață doar o moarte-mi pare,
În urma mea rămâne un alt an.

Tot ce-am trăit și n-am trăit vreodată,
Tot ce-aș fi vrut și tot ce n-am dorit,
Pe-a vieții potecuță zbuciumată,
Prin mine, pentru mine le-am simțit.

Și dacă-al morții astăzi este
Ultimul gând și ultimul amin,
Ultimul vis și ultima mea zestre
Este de-acum mie să-mi aparțin.

U9By

D.P.

Poezie beată

tenor

M-am gândit să scriu o poezie beată,
Când la miezul nopții am murit,
Înnecat în aburi de alcool și soartă,
Retrăind tot ce-am sperat și am simțit.

Picură-n pahar zilele mohorâte
Ce-n viitor vor naște alt trecut;
Simțurile-mi sunt de-acuma rupte,
Deodată-i ca și cum m-aș fi pierdut.

Mai rămân un timp în amintirea
Celor ce mai ieri mă însoțeau
Pe poteci și prin cotloane unde aievea
Gândurile noastre petreceau.

Printre aburi de alcool și în tacere
Totu-i ceață, fum, sunt clandestin,
Recunosc, nu-i nicio mângâiere,
Să exiști prin artă e un chin.

Îmi privesc paloarea de deasupra,
Mort să fiu, nu știu dacă sunt mort,
Flăcările cântă, arde trupa,
Nici pe mine, nici eternul nu-l suport.

Amintirea…nostalgia tinereții,
Tragedii și visuri, un minut,
S-au pierdut în reveria vieții
Cât noi am murit…și ne-am născut.

Toate cele ce au fost pe lume,
Câte sunt și tot ce va mai fi,
N-au nevoie de acest pronume
Să existe ca să-nvețe a sfârși.

Am murit atunci când m-am nascut,
Și din patos și-ntrupare am simțit,
Iar de-acum revin la versul mut:
M-am născut atunci când am murit.

glass-animated-fog

D.P.

Ultima povară

giphy (4)

Eu am murit aseară,
Nu mă voi naște mâine,
Iar veșnica-mi povară
Să-ți fie rugăciune.

M-am despărțit de trup,
M-am cufundat în cer;
Cuvântul meu cel mut
Și ultim a fost „pier”.

Dar am pierit demult,
Ori n-am trăit vreodată,
În Univers un fald
Pe-o șină neumblată.

Și îmi alină zborul
Toți cei ce au murit,
Cei ce-au simțit amorul
Și azi sunt nesfârșit.

Din tine și cu tine
Mai fac un legământ,
Să te înnod în mine,
Să-mi fii gândul cel sfânt.

În tine și prin tine
Vreau să trăiesc și mâine,
Și îngerii să-nchine
Odele lor haine.

Mai cred că moartea este
O elegie vie
A celor nenăscute
Din marea de pustie.

Și dacă-n cerul nostru
Mai curge încă-o ploaie,
Sau luminează-al vostru
Candid și vajnic Soare,

Să știți, toți cei de-aici,
Că sunt în ele toate,
Simțiți și v-amintiți
Că sunt în zi și noapte.

Că sunt în răsărituri,
În orice dimineți,
În grabnicele-apusuri,
În hăuri și pereți.

Sunt energia vie,
Aceea ce nu moare,
Nu naște și nu-nvie,
N-are nicio scăpare.

În absolut, în totul
Ea dăinuie mereu
Și este precum focul,
Precum un veșnic zeu

Alimentat continuu
De-a existenței vrajă,
Naște și dor și chinul
De a te prinde-n mreajă;

Când ultima iubire
S-o stinge în finit,
Și orice amintire
Va piere-n nesfârșit,

Când ultima suflare
Se va da pe Pamânt,
Și chiar ultima floare
S-o ofili in vânt,

Când Univerul însuși
Va deveni abstract,
Greoi s-o descompune,
Lent, ca în antract,

Când marele Big Bang
Va deveni Big Bounce,
Grabnic și indecent
Se naște un nou dans.

Atunci vom fi iar toți
Un tot de energie,
N-or mai fi vii si morți,
Și nici o moarte vie.

Vom fi în altă formă,
Iar timpul, diafan,
În forma cea diformă,
Amorfă, din profan.

Și orice zeitate,
Orice atom compus,
Va pierde orice masă,
Orice cuvânt supus…

Ne-om reîntâlni
Atunci
Și noi.
În Singularitate.

Sfârșit.

giphy

D.P.

Hai, iartă!

Twisted-History-Floating-Candle2

Hai, iartă acum omenirea,
Prea mult și amar a greșit,
La ceasul ce-aduce pieirea
Și-ncepe un nou nesfârșit.

Hai, iartă acum inocența,
De jale, de-amor și de dor,
Amară precum indecența
De-a naște și piere de zor.

Hai, iartă acum nepăsarea,
De veacuri păcat oropsit,
În zare se-aprinde uitarea
A toate ce am pătimit.

Hai, iartă acum reveria
De-a crede că ești infinit,
Suflarea, iubirea, scânteia,
Un suflet, un suflu sfârșit.

Hai, iartă acum și iubirea,
Amorul în taină trecut,
Durerea, amarul, neștirea
A tot ce cu ea s-a pierdut.

Hai, iartă acum dumnezeul
În care o viață-ai crezut,
Creat de om e și zeul,
Putere el chiar n-a avut.

Hai, iartă acum, iartă-ți arta,
Ca tine, din tine-a născut,
Cand pleci numai ea ține poarta,
Rămas bun, alt spirit pierdut.

Hai, iartă-te acum și pe tine,
Și iartă-i, dar iartă-i pe toți,
Iar dacă n-o faci, atunci cine
S-aprindă lumină la morți?

Hai, iartă, hai, iartă, copile,
Pământul pe care-ai trăit
Și zboară, și zboară, copile,
Și uită că ieri ai murit.

tumblr_m9kvd7wW8b1rdvkvho1_500

D.P.

Beatitudine Efemeră

tumblr_mf1j9oQArL1rwjzpqo1_500

Vreau viață, înc-o viață-n Univers,
În Univers acum o viață moare,
Aspect banal, stupid și prea divers,
Banal, însa banalul ce ne doare.

Vreau viață pentru mine, pentru toți,
Vreau viață să vorbim despre viață,
Sunteți prea triști…iar unii prea netoți,
O moarte-i doar o clipă de viață.

Vreau viață fiindcă-n viață am născut,
Și dacă viața însăși astăzi moare,
Tot ce-am trăit și tot ce a trecut,
Deodată, dintr-odată, nu mai doare.

Vreau viață ca să simt chiar și durere,
Vreau viață ca să simt că sunt etern,
Vreau să trăiesc în clipa de tăcere
Din lumea unde totul e prea tern.

Vreau viață, vreau nonexistență,
Vreau să fiu viu și vreau să nu mai fiu,
Vreau să iubesc chiar orice penitență,
În goana căutării prin pustiu.

Vreau viață și mai cer măcar o clipă,
Vreau viață și mai vreau un infinit,
Un gând amar ce zboară pe-o aripă,
Și frânt își pierde trupul cel zdrobit.

giphy

D.P.

Viața de apoi

giphy (20)

Viața de apoi e viața de aici,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Străpunsă de angoase, de tulburări și frici
Și de iubiri pierdute rămase înapoi.

Toți ne-am născut odată, odată vom sfârși,
Căci moartea ne unește, ne cheamă zi de zi;
Ne pierdem inocența, pierduți de jucării,
Iar chipul ni se schimbă-n reflexia oglinzii.

Sperăm la altă viață, sperăm la alt mister,
Ori suntem nihiliști și totu-i efemer,
Și încălziți de soare, sau încruntați de ger,
Purtăm în noi coșciugul speranțelor ce pier.

Ba veseli, ba distimici, abulici sau stupizi,
Morali sau amorali, haini sau aluzivi,
Ori căutăm răspunsuri, ori suntem doar naivi,
Adesea nu contează, rămânem tot pasivi.

Doar unii scriu și joacă, pictează, fac amor,
Iar alții plâng și strigă, sunt copleșiți de dor,
Artistul și egoul, blestemul, nu-i ușor
Să naști din zbucium artă, să fii un creator.

O viață de apoi e viața ce a fost
În pântecele mamei când n-aveam niciun rost,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Căci orice astăzi este, cândva va fi „a fost”.

Prea multă importanță, preasfântul narcisism,
Noi suntem marea Specie, iar restu-i insipid,
Noi nu vrem adevărul, uitați de animism,
Ne născocim povestea, ce umanism stupid.

Să strângem cât mai multe, contează bogăția,
O cifră, dă-o-n colo, mai multe sunt ceva,
O, da, adu hârtie, căci viața e hârtia,
Ne vindem pentru ele să-ajungem cineva.

Vă puneți în răspăr, vai, sunteți chiar naivi;
Credință, neștiință, împietate, rău?
Ce, nu vă place Specia, de bani să fiți avizi?
Ori sunteți schizofrenici, ori doar scriitori bețivi.

Acuma adunăm, apoi ne mântuim,
În viața de apoi, atunci ne pocăim;
Apoi, așa deodată, deodată chiar pierim,
Ce liniște curată, ce Univers sublim.

Și nu mai știm nimic, ne pierdem de orice,
Nici c-am crezut aiurea, nici c-am sperat în van;
Și dacă n-am trăit, murim, așa și ce?
Rămân în urmă alții ca să mai treac-un an.

8dc119805e1ffceda2c40a6e91cc2606

D.P.

Sfârșituri în doi

giphy

O noapte de tăcere,
O noapte de pustiu,
În noaptea ce nu piere,
Când încă eram viu.

O noapte de pasiune,
O noapte de extaz,
Dar făra compasiune
Și făra să fiu treaz.

O noapte de iubire,
O noapte de amor,
O noapte în neștire,
Prea îmbătat de dor.

O noapte de durere,
O noapte de etern,
O clipă de plăcere,
Un infinit prea tern.

O noapte de speranță,
O noapte de banal,
Un veac de rezonanță,
Un veac de amalgam.

O clipă nesfârșită,
O clipă cu noi doi,
Și rana obidită
Rămasă înapoi.

Mă simt complet pierdut,
Atât de eu mă simt,
Și sincer a durut,
Și sincer nu te mint;

Aș vrea să împărțim
Tot ce-a fost între noi
Și să ne regăsim
În viața de apoi.

Astăzi mi-e dor de tine,
Dar dorul e stupid,
Mi-e greu, deci nu mi-e bine,
Nu pot să mă divid.

Eu înca sunt la tine,
Hai, dă-mă înapoi;
Și nici nu știu prea bine
Ce moarte-i între noi.

Am înțeles în fine
Cum am sfârșit în doi,
Nu mai există sine,
Nu existăm nici noi.

Și-i trist dar nu există
Nici viața de apoi;
Sfârșitul e sfârșit,
Ori singur, ori în doi.

Și doar frânturi din mine
Mai dăinuie în voi…
Adio, către tine,
Adio, către noi.

giphy (3)

D.P.

 

Steaua căzătoare

A căzut o stea în fața mea,
Gonind s-acceadă spre o altă lume,
Din sideralul turn de catifea,

S-a detașat de angoase și cutume.

A strălucit pe cerurile-nalte,
Răsfirându-și razele amorfe,
Se perindau în jur lumile toate,

Fiindu-i inspirație pentru strofe.

În zorii dimineții a răsarit,
Dansând cu inimile calde,
Și a apus la ceas de asfințit,

Lăsând în umbră alte stele fade.

Simțind mocnita veșnică văpaie
Ce impregnează-al sorții infinit,
Aprinsă de seișele greoaie

A licărit placid, necontenit.

S-a perindat pe sinoase poteci,
Sorbind din pocalul reveriei,
Sădindu-și farmecele intrinseci,

Absorbite de mrejele-abuliei.

Și steaua plânge, cine oare-ar crede
Că stelele se-nalță și-apoi pier,
Printre mistere ce par a le transcende,

Lucesc placid spre absolutul efemer.

La o secundă înainte de plecare
Vă-mpărtășesc secretul meu,
Străfulgerat de-o adiere de răcoare,

Steaua aceea fost-am eu.

D.P.

În fața morții

 În fața morții zăbovesc,
 Pierdut de tot ce e lumesc,
 Și o conjur ca să sosească,

Să nu îmi mai lipsească.

 Iar ea privește prin hotar
 Mișelă și tăcută,
 Oi vrea să-ți fac și un altar

 Din zvâcul gândului hoinar.

 Te-aștept de atâta amar de vreme
 Să-mi ieși odată-n cale,
 Am scris o sută de poeme

 Ca să te chem agale.

 Nu vrei să vii, te înțeleg,
 Atunci hai, dă-mi voință
 Să săvârșesc un sacrileg

 Cu-adâncă biruință.

 E cu putință să-ndrăznești
 Să mă sfidezi în față?
 Când eu te chem și tu nu-mi vii,

 Ești searbădă, ori hoață?

 Te duci la oameni inocenți,
 Le ieși subit în cale,
 Adulmeci și intransigent

 Îi iei cu tine-n zare.

Și imprecații îți rostesc,
Ei vor să te sugrume,
Dar știi tu oare, dragă Mors,

Câți vor să te cunune?

 Peregrinări tot văd că faci
 Și unde nu ți-e locul;
 De ce insiști să te complaci,

 Nu-ți mai găsești sorocul?

 Te tot fălești că ești temută,
 O spaimă blestemată,
 Dar tu ești doar o biată ciută,

 Haină, înverșunată.

 Iar eu te aștept, și tu nu-mi vii
 Să-mi oferi alinare,
 Ți-am pregătit romanțe mii

 Și-eternă afinare.

 Hai, vino să te-mbrățișez,
 De ce îmi ești timidă?
 Ți-e frică? Ori ai vrea să cred

 Că manta ta-i sordidă?

Te-am așteptat atâta timp
Și mi-ai zâmbit placidă,
 A venit ceasul ca-n estimp

 Să-ți spulber coroana silfidă.

 Și n-ai voit să mă-înțelegi,
 Știu că te temi, ți-e frică,
 Iar de în ochi mă vei privi

 O să-ți pierzi o aripă.

 Să știi că nu mă păcălești,
 Iar eu nu fug ca tine,
 Vei vrea să mă îmbrățișezi

 Și nu vei da de mine.

D.P.

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți priviți de sus, și mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns pueril;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Și speciali totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea lui lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor orice aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte când nu vrem să vedem,
 Învăluim simțirea când nu vrem să credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem, și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Și-apoi iar sărutăm amar dezamgirea.

 Dumnezeu suntem noi, și nu-i o blasfemie,
 Totul e nimic, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există aceea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nicio diferență,
 Au amândoi aceași sublimă incompetență;
 Credința este moartea oricărei gândiri,

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

 Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție,
 Și vă-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți, și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

Notă: Absurditatea tuturor religiilor: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebarile absolute ale umanitații, în timp ce ei pretind că dețin adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.