Naşterea

Nebula-Gif

Aici nu e nimic, e tot,
Un infinit de puritate,
Nu sunt și nici nu mă suport,
Iar lumea – o neclaritate.

E un abis atât de sur
În obârșia existenței,
Sfințenia fără de cusur
Din ignoranța aparenței.

Nu sunt cuvinte chiar deloc,
Și nici lătrat ori păsărele
Ori gânduri sau angoase – ioc!
Nici vis, nici clinchet de zăbrele.

Nu e nici spațiu, nu-i nici timp,
Vreun dumnezeu, vreo elegie,
Căci totul este doar răstimp,
Un infinit de poezie.

Fără vreun vers și fără strofă
Totul rimează în neant,
Până și forma e amorfă,
Iar eu nu sunt vreun aspirant.

Tot ce a fost, tot ce va fi,
Nu e-nceput, nu e sfârșit,
E noaptea cea de după zi
A toate cele ce-am iubit.

Non-existență, non-ființă,
Cât de banal, cât de sublim,
Făr` nicio urmă de dorință,
Fără lumescul cel meschin.

E ataraxie, armonie,
Este Nirvana, e un Rai,
E Paradis și reverie,
Fără cuvinte, fără grai.

Deodată-ncep contracții dure,
Mă sperii, strig și nu-nțeleg,
Au, doare, au, nu vor să-ndure,
Acolo nu, nu vreau să merg.

Văd chip de lut, oh, ce strigoi,
„Dar iată, a sosit, e viu!”,
Nu vreau, vă rog, vreau înapoi;
E prea târziu…e prea târziu…

Și s-a născut iar nenăscutul,
Vai, ce blestem, ce mare chin,
El vede-n capăt începutul,
Iar alții-i spun amin, amin!

Amin! – botez, amin! – la nuntă
Și timpul trece, anii trec,
O bocitoare urlă, cântă,
Amin! – coșciugul ce-l petrec.

Naștere, moarte, ce contează,
Atâția mor când alții nasc,
Trăiesc și speră și visează,
Atâtea chipuri care pasc.

Nimeni nu-nvață a se naște,
Toți învățăm doar a muri,
Trăim o vreme, totu-i vraiște,
Ne cheamă Mortis zi de zi.

Ne zbatem, plângem, râdem, credem,
Pentru ce rost, pentru ce rost?
Dar în final cu toții pierdem,
Tot ce azi e va fi „a fost”.

În liniștea cea absolută
Vreau să mă-ntorc, vreau să mă-ntorc,
Pierdut de-orice iubire slută,
Și de noroc, și de noroc.

Și vreau să simt non-existența,
Căci doar de ea mi-e așa de dor,
Să se disipe aparența
Acestui suflet voiajor.

Căci port o vină, port o vină,
Dar de ales chiar n-am avut,
Așa a fost, o altă crimă
Că m-am născut, că m-am născut.

Mă-nalț pe Culmea Disperării,
Ah, ce tăcere, ce pustiu,
Răsar tiptil zorii uitării
Mult prea târziu, mult prea târziu.

Un Univers al penitenței
Ce n-am cerut, ce n-am cerut,
Nu-mi iert păcatul existenței
Căci nu l-am vrut, căci l-am vrut.

bpc

D.P.

Reclame

Viața de apoi

giphy (20)

Viața de apoi e viața de aici,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Străpunsă de angoase, de tulburări și frici
Și de iubiri pierdute rămase înapoi.

Toți ne-am născut odată, odată vom sfârși,
Căci moartea ne unește, ne cheamă zi de zi;
Ne pierdem inocența pierduți de jucării,
Iar chipul ni se schimbă-n reflexia oglinzii.

Sperăm la altă viață, sperăm la alt mister,
Ori suntem nihiliști și totu-i efemer,
Și încălziți de soare, sau încruntați de ger,
Purtăm în noi coșciugul speranțelor ce pier.

Ba veseli, ba distimici, abulici sau stupizi,
Morali sau amorali, haini sau aluzivi,
Ori căutăm răspunsuri, ori suntem doar naivi,
Adesea nu contează, rămânem tot pasivi.

Doar unii scriu și joacă, pictează, fac amor,
Iar alții plâng și strigă, sunt copleșiți de dor,
Artistul și egoul, blestemul, nu-i ușor
Să naști din zbucium artă, să fii un creator.

O viață de apoi e viața ce a fost
În pântecele mamei când n-aveam niciun rost,
Iar viața de aici e viața de apoi,
Căci orice astăzi este, cândva va fi „a fost”.

Prea multă importanță, preasfântul narcisism,
Noi suntem marea Specie, iar restu-i insipid,
Noi nu vrem adevărul, uitați de animism,
Ne născocim povestea, ce umanism stupid.

Să strângem cât mai multe, contează bogăția,
O cifră, dă-o-n colo, mai multe sunt ceva,
O, da, adu hârtie, căci viața e hârtia,
Ne vindem pentru ele să-ajungem cineva.

Vă puneți în răspăr, vai, sunteți chiar naivi;
Credință, neștiință, împietate, rău?
Ce, nu vă place Specia, de bani să fiți avizi?
Ori sunteți schizofrenici, ori doar scriitori bețivi.

Acuma adunăm, apoi ne mântuim,
În viața de apoi, atunci ne pocăim;
Apoi, așa deodată, deodată chiar pierim,
Ce liniște curată, ce Univers sublim.

Și nu mai știm nimic, ne pierdem de orice,
Nici c-am crezut aiurea, nici c-am sperat în van;
Și dacă n-am trăit, murim, așa și ce?
Rămân în urmă alții ca să mai treac-un an.

8dc119805e1ffceda2c40a6e91cc2606

D.P.

 

Sfârșituri în doi

giphy

O noapte de tăcere,
O noapte de pustiu,
În noaptea ce nu piere,
Când încă eram viu.

O noapte de pasiune,
O noapte de extaz,
Dar făra compasiune
Și făra să fiu treaz.

O noapte de iubire,
O noapte de amor,
O noapte în neștire,
Prea îmbătat de dor.

O noapte de durere,
O noapte de etern,
O clipă de plăcere,
Un infinit prea tern.

O noapte de speranță,
O noapte de banal,
Un veac de rezonanță,
Un veac de amalgam.

O clipă nesfârșită,
O clipă cu noi doi,
Și rana obidită
Rămasă înapoi.

Mă simt complet pierdut,
Atât de eu mă simt
Și, sincer, a durut
Și, sincer, nu te mint;

Aș vrea să împărțim
Tot ce-a fost între noi
Și să ne regăsim
În viața de apoi.

Astăzi mi-e dor de tine,
Dar dorul e stupid,
Mi-e greu, deci nu mi-e bine,
Nu pot să mă divid.

Eu înca sunt la tine,
Hai, dă-mă înapoi;
Și nici nu știu prea bine
Ce moarte-i între noi.

Am înțeles în fine
Cum am sfârșit în doi,
Nu mai există sine,
Nu existăm nici noi.

Și-i trist dar nu există
Nici viața de apoi;
Sfârșitul e sfârșit,
Ori singur, ori în doi.

Și doar frânturi din mine
Mai dăinuie în voi…
Adio, către tine,
Adio, către noi.

giphy (3)

D.P.

 

Moartea poetului

O, dragă Mors, dacă ai ști
Ce dor îmi e de tine,
Aș vrea să te îmbrățișez,
Să fii parte din mine.

Dar dragă Mors, iată-ai sosit,
De-acum plecăm departe,
Astăzi pornim spre asfințit,
Spre cerurile toate.

Și, sincer, dragă Mors, eu simt
Că m-ai vrut lângă tine,
Și totuși nu pot să te mint,
Nu știu dacă-i mai bine.

Atâția ani te-am așteptat
Ca să mă simt în pace,
Ce vise azi mi-ai spulberat
În trupul care-mi zace.

Hai, poartă-mă pe-aripa ta,
Eu ți-oi cânta poeme,
Nu plânge, nu mă mângâia
Și lasă-i să blesteme.

Și oare cât mă vei purta…
Te-oi aliena ca mine;
Când lumea toată va uita
Ultimele suspine.

Eu împăcat ma regăsesc
În clipa de pe urmă,
Sunt pregătit ca să sfârșesc,
Durerea mea o curmă.

Mă simt ca nou născut din nou,
Ce, nu există moarte?
Nici n-am nevoie de cavou
Și de lacrimi deșarte.

Unde mă duci eu am mai fost
Și mi-a plăcut aicea;
Dar nu fiți triști, nu are rost,
Căci trece cicatricea.

Ne-om revedea, sau poate nu,
Un tot de energie,
Iubita mea, și eu, și tu
Și tot ce va să fie.

Eu astăzi încă te iubesc
La fel ca dimineață
Și lângă tine mai voiesc
Măcar încă o viață.

Te-aștept să vii, dar astăzi plec
În umbra marii frângeri,
Mai beau un strop din vinul sec,
De azi toastez cu îngeri.

M-aș despărți, dar nu știu cum
Și, sincer, îmi displace
Expresia-aceea, „rămas bun”,
Și trupul care-mi zace.

Așa că mă despart din timp
În stihuri născocite,
De undeva, dintr-un răstimp,
Cu rime obidite.

Aș vrea să știu de ce am fost,
Aș vrea să știu tot ce va fi,
Dar cu ce sens, pentru ce rost
Când totul va sfârși.

Orice țigară am fumat,
Orice petală am iubit,
Orice vis vag s-a spulberat
Când clipele-au pierit.

Luptăm, luptăm, luptăm din greu,
De ce atâta luptă,
De ce ne agităm mereu,
De ce speranța-i ciută?

De ce ne pierdem omenia
Printre invidii și păcate?
Apoi ne-apasă nostalgia
Din viețile furate.

Mereu iubim orgolios,
Ne pierdem în ruine,
Așa distrugem ce-i frumos
Din oameni și din sine.

Și nu-nțelegem oare noi,
E inutil orgoliul,
Orice temei, orice război,
Le spulberă cavoul.

Căci vine vremea când pe cer
Orișice stea dispare;
Epuizat, fără reper,
Chiar și poetul moare.

Sosește ceasul, mă despart,
O, Mors, să mergem, dragă,
Iar Universul vi-l împart
Într-o tăcere vagă.

D.P

Steaua căzătoare

A căzut o stea în fața mea,
Gonind s-acceadă spre o altă lume,
Din sideralul turn de catifea,

S-a detașat de angoase și cutume.

A strălucit pe cerurile-nalte
Răsfirându-și razele amorfe,
Se perindau în jur lumile toate,

Fiindu-i inspirație pentru strofe.

În zorii dimineții a răsarit,
Dansând cu inimile calde,
Și a apus la ceas de asfințit,

Lăsând în umbră alte stele fade.

Simțind mocnita veșnică văpaie
Ce impregnează-al sorții infinit,
Aprinsă de seișele greoaie

A licărit placid, necontenit.

S-a perindat pe sinoase poteci
Sorbind din pocalul reveriei,
Sădindu-și farmecele intrinseci

Absorbite de mrejele-abuliei.

Și steaua plânge, cine oare-ar crede
Că stelele se-nalță și-apoi pier,
Printre mistere ce par a le transcende

Lucesc placid spre absolutul efemer.

La o secundă înainte de plecare
Vă-mpărtășesc secretul meu,
Străfulgerat de-o adiere de răcoare,

Steaua aceea fost-am eu.

D.P.

În fața morții

 În fața morții zăbovesc,
 Pierdut de tot ce e lumesc,
 Și o conjur ca să sosească,

Să nu îmi mai lipsească.

 Iar ea privește prin hotar
 Mișelă și tăcută,
 Oi vrea să-ți fac și un altar

 Din zvâcul gândului hoinar.

 Te-aștept de atâta amar de vreme
 Să-mi ieși odată-n cale,
 Am scris o sută de poeme

 Ca să te chem agale.

 Nu vrei să vii, te înțeleg,
 Atunci hai, dă-mi voință
 Să săvârșesc un sacrileg

 Cu-adâncă biruință.

 E cu putință să-ndrăznești
 Să mă sfidezi în față?
 Când eu te chem și tu nu-mi vii,

 Ești searbădă, ori hoață?

 Te duci la oameni inocenți,
 Le ieși subit în cale,
 Adulmeci și intransigent

 Îi iei cu tine în zare.

Și imprecații îți rostesc,
Ei vor să te sugrume,
Dar știi tu oare, dragă Mors,

Câți vor să te cunune?

 Peregrinări tot văd că faci
 Și unde nu ți-e locul;
 De ce insiști să te complaci,

 Nu-ți mai găsești sorocul?

 Te tot fălești că ești temută,
 O spaimă blestemată,
 Dar tu ești doar o biată ciută,

 Haină, înverșunată.

 Iar eu te aștept, și tu nu-mi vii
 Să-mi oferi alinare,
 Ți-am pregătit romanțe mii

 Și-eternă afinare.

 Hai, vino să te-mbrățișez,
 De ce îmi ești timidă?
 Ți-e frică? Ori ai vrea să cred

 Că manta ta-i sordidă?

Te-am așteptat atâta timp
Și mi-ai zâmbit placidă,
 A venit ceasul ca-n estimp

 Să-ți spulber coroana silfidă.

 Și n-ai voit să mă-înțelegi,
 Știu că te temi, ți-e frică,
 Iar de în ochi mă vei privi

 O să-ți pierzi o aripă.

 Să știi că nu mă păcălești,
 Iar eu nu fug ca tine,
 Vei vrea să mă îmbrățișezi

 Și nu vei da de mine.

D.P.

Defecte divine (cugetările unui ateu spiritual)

 Mici suntem toți priviți de sus, și mai mici ne facem,
 Pierduți în griji minore zi de zi ne complacem.
 Când ne uităm spre cer, privindu-ne destinul,
 Ne place-atât de des să invocăm divinul.
 Jalnic obicei, dictat de neputință,
 Din patetism abstract și lipsă de voință.
 Cogniția-i dificilă, răspunsul nu-i facil,
 Așa că luăm de-a gata orice răspuns pueril;
 Cu aroganță credem că suntem diferiți,

 Și speciali totodată, de rele etern feriți.

 Dar unde-i Dumnezeu, spre ce ungher privește
 Când nedreptatea pură în lumea lui lovește?
 Hai să gândim o clipă, să nu mai fim conduși,
 Să ne-ntrebăm logic de ce suntem supuși?
 De ce-acceptăm ușor orice aberație,

 De ce nu luptăm brav și fără moderație?

 Privim în altă parte când nu vrem să vedem,
 Învăluim simțirea când nu vrem să credem,
 Uităm pe loc, de-ndată, tot ce nu vrem să știm,

 Reținem doar ce vrem, și știm doar ce voim.

 Când ne vom întreba unde ne e menirea?
 Cum fiecare clipă-ți aduce etern pieirea;
 Distrași și amăgiți pierdem din ochi sclipirea,

 Și-apoi iar sărutăm amar dezamgirea.

 Dumnezeu suntem noi, și nu-i o blasfemie,
 Totul e nimic, sfârșitul nu-i pieire,
 Divinul e creat de-a omului gândire,

 Doar în absurd există aceea dumnezeire.

 Diavol sau divin, nu-i nicio diferență,
 Au amândoi aceași sublimă incompetență;
 Credința este moartea oricărei gândiri,

 Și amăgirea eternă a falșilor martiri.

 Cu abnegație abrog întreaga Inchiziție,
 Și vă-adresez un gând izvorât din cogniție:
 Gândiți-vă o clipă cât suntem de mici,

 Dar de măreți, și totuși atât de diferiți!

 Când vom avea puterea de a nu mai fi creație,

 Atunci vom evolua spre-o nouă agregație.

Notă: Absurditatea tuturor religiilor: Condamnă ateismul, susținând că știința nu are încă toate răspunsurile și dovezile la întrebarile absolute ale umanitații, în timp ce ei pretind că dețin adevărul suprem, fără a avea nicio dovadă.

D.P.