ZÂMBEȘTI DINSPRE COPERȚI

Îmi amintesc că nu mai ești pe-aici,
Un gând banal care din nou mă doare,
Zadarnic te ascunzi și ne complici,
În cartea mea tu ești nemuritoare.

Între coperți eu te-am iubit nespus,
Te-am ferecat în file numărate,
Și-atunci când m-ai privit ca pe-un intrus,
Te-am protejat prin haos și păcate.

Zâmbești dinspre coperți și prin coperți,
Te-am scris, filă cu filă, zi și noapte,
Și încă te mai rog să mă mai ierți
Și îți ridic altare peste toate.

O șoaptă și atât era de-ajuns
Să spulbere tăceri de noi create,
Iar azi, printre genuni de nepătruns,
O șoaptă să ne spunem nu se poate.

O oră, un deceniu sau un veac?
A fost ca ieri, a fost ca niciodată.
De haine și de piele mă dezbrac
Ca să te scriu, iubita mea ciudată.

Ești răsărit de soare și de lună,
Tu, un miraj sau chiar o erezie,
Potopul calm și blânda mea furtună,
Și-ntr-un final, divina-mi poezie.

Iubita mea, aceea, tu, aceea,
Iubita mea ce-ai fost și-am fost odată,
Privirea ta, amorul meu, scânteia
Ce moartea mi-o alină… deocamdată,

Ești vie sau ești moartă? Cine știe?
Eu sunt același, răscolindu-mi rana.
La ce folos această nostalgie?
Te las între coperți și-n vis cu Dharma.