M-am condamnat să te iubesc

M-am condamnat să te iubesc o viață,
Să te contemplu ca un biet păgân,
Te strig în noapte și te chem prin ceață
Să-mi fii stăpână, să îți fiu stăpân.

M-am condamnat și sunt bolnav de tine,
Nu caut felceri leacuri să îmi dea,
Eu știu că după viață moartea vine,
Dar moartea mie n-are ce să-mi ia.

Averile mi-au fost mereu străine,
Nu-i chip să fiu satrap sau mercantil,
Bogat am fost când m-am văzut prin tine,
Un adevăr ce-l recunosc de-acum umil.

Scenografia lumii mă deprimă,
Văd timpul care trece sfidător,
Iluzii de-altadată mă reprimă
Și știu că m-am născut doar ca să mor.

M-am condamnat să te iubesc și-n moarte,
Tanatologic, tu ești moartea mea,
Prin tot ce astăzi știm că nu se poate,
Cândva încă mai sper că s-ar putea.

Odaia mă sugrumă în tăcere,
Stiloul mă îndeamnă să nu tac,
În jur e doar prăpăd și decădere,
De haine și de piele mă dezbrac.

Mă copleșesc cuvintele nespuse,
Cuvintele nespuse peste timp,
Și iată, viața mea o moarte fuse,
Adio, pe curând, încă te simt.

D.P.

Prea târziu pentru noi

E prea târziu, iubito, pentru noi,
Ne-au copleșit himerele nopții,
Îmbătați cu vin ieftin,
Îmbrăcați în parfum de țigară,
Ne împleticim pe străzile îmbâcsite de timp,
Decrepite, sastisite de povești și iubiri pierdute.
Ne căutăm zadarnic prin cotloane sordide,
Noi înșine figuri de ceară care se topesc treptat,
Cu trupurile arse de flacăra neputințelor noastre.

O tempora, o mores!
Ce ne-a fost dat să trăim?
Unde ești? Unde sunt? Unde suntem?
Te caut. Mă caut. Ne caut.
Zadarnic, pidosnic, futil.
Te redau mai bine ție-ți.
Mă las mai bine pârdalnicului.
Ne las mai bine uitării.
Ce caut? De ce caut? Pe cine caut?
Un timp anacronic. O poveste desuetă.
‘Tempus fugit’! Dar încontro?
Mai are oare răbdare? Un strop de răbdare cu mine?
Cu tribulațiile mele, cu aleanurile mele?
Îmi mai rabdă oare abulia și pasesismul abstract?
Mai este loc pentru un pic de romantism,
Ori pentru un strop de poezie?
Pentru o colecție de antume?
Bare-mi o strofă sau măcar un stih?

E prea târziu pentru romantism.
Prea târziu pentru tine,
Prea târziu pentru mine.
E prea târziu pentru noi.
Pentru efemer, prea târziu.
Pentru infinit, prea devreme.
E prea devreme să sperăm și
Prea târziu să mai trăim în trecut.
E prea devreme pentru a fi târziu
Și prea târziu pentru a mai fi ceva.
Orice.
Prea devreme pentru sfârșituri în doi.
Prea târziu pentru noi începuturi.
Da, e prea târziu pentru noi.
Și nici timpul nu mai are răbdare.
Amor fati.

D.P.

Iubind în morminte

De azi ne iubim în morminte,
Sub crucile albe și reci,
Și zac între noi necuvinte,
Iubito, prin moarte, în veci.

Să facem amor în tăcere,
Când candele ard cu nesaț,
La os peste os – mângâiere,
Iubito, orgasm fără glas.

Percep o dorință ce trece
Prin negrele valuri din cer,
Miroase a moarte și-a tine,
Te simt și ne simt în eter.

Cadavre din public aclamă,
Scriitori peste vremuri ne scriu,
Prin lume e viață și larmă,
În noi e doar moarte, și-o știu!

Iubindu-ne azi în morminte,
În veci de veci n-om muri;
Iubirea nu moare, se simte,
Noi nu ținem cont de „a fi”.

Ne cântă prohodul degeaba,
Habar nu au ei despre noi,
Văzând, te întreb care-i treaba?
– Hai, lasă-i, sunt cinici și goi.

Se-ntind pe deasupra coroane,
Cavoul îmi pare prea mic;
Se nasc spre a piere noi drame,
Ce vin din nimic spre nimic.

În tine prin mine e haos,
În mine prin tine sunt tot.
Cu martorii – Eros, Thanatos,
Confirm să îți fiu veșnic soț.

– „Și tu și iubirea există!”
– Ce moarte există în ea…
Iubește-ne, chiar de ești tristă
Că noi ne iubim altcumva.

Poeme ne scriu pe orgoliu,
Sărut orice rană de-a ta,
De-acum ne iubim doar în doliu,
O nuntă de-atomi dintr-o stea.

Prin moarte te cer și te caut
Pe tine, să te recompun
Din oase și carne și haos,
Să-mi fii dumnezee dispun.

De azi ne iubim în morminte,
Astfel învățând a iubi,
Chiar viața de noi se dezice,
Iar noi ne simțim a priori.
*
De azi ne iubim în morminte,
De azi ne iubim fără glas.
Iubito, crede și simte,
Iubirea nu poartă ceas.

D.P.

În minus infinitul dintre noi

În minus infinitul dintre noi
Cu greu mai ticăie vreun ceas,
Prea copleșiți și mult prea goi,
Mult prea departe am rămas…

De tine eu, de mine tu,
De amândoi, de da și nu;
Și nu mai am nici un atu,
Însuși prezentul decăzu.

Nu mai există nici cuvinte,
Căci sunt sătule de-amândoi,
Ca niște flori între morminte,
Cuvintele sunt între noi.

A înviat un soi de ceață,
Ne-a năpădit un biet fior,
Mă zbat să prind aripi de gheață,
Ieșind vremelnic din decor.

Cumva, din drum vom fi întorşi,
Să ne mai regăsim apoi,
Când orice moarte va sfârși
În minus infinitul dintre noi.

D.P.

dragă mare

Îmi place când ești furioasă,
Când te agiți precum regele Lear,
Te simt și în poemele lui Esenin
Cum te zbați,
Julietă plină de păcate,
Păcatele iubirii mele și iubirilor tale,
Mă simt precum acel Romeo veșnic tânăr,
Care respiră prin tine, prin fiecare por,
Când mă nasc și mor
Te contemplu, te admir
Între două bătăi de inimă
Dintre plus și minus infinit,
Fără astâmpăr și fără remușcare
Mă pierd în valurile tale,
Ucise de malul mundan,
Așa cum se pierde
O scrisoare de dragoste dintre o eternă tu
Și un vremelnic eu,
La hotarele ferecate dintre da și nu,
În neantul unde
Ne așteaptă
Infinitul nostru.

Îmi place când te zbați
Infatigabilă înspre mine,
Fiindcă simt
Că mă vrei
în tine,
Dragă Mare.

D.P.

ADIO, BIATA NOASTRĂ ȚARĂ…

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război.
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi.

Mi-e silă de guvern și rege,
Și de scabrosul președinte,
De blestemata noastră țară,
N-avem nici arme, nici cuvinte.

N-avem partide, Constituție,
Doar interesele meschine
Ne-au folosit pe post de lege,
Au reușit să ne domine.

Și rupți în fund, cu burta plină,
Precum…jivine din pădure,
Ne-am înfruptat din biata țară,
De la săraci, cu bani și pâine.

Și vai, ce specimene triste
S-au aciuat conducători,
Ce elemente teroriste,
Ei, generali, nomenclatori.

Se-nvârt în gropile păgâne
Și voievozi, și patrioți,
Și bocitoare vin să-ngâne
Iertare…de la strănepoți.

S-au avântat pe fronturi grele,
Ca România să nu moară,
Ce le dai, viață, să îndure?
Celor ce au crezut în țară.

I-am condamnat pe toți la moarte,
Pe cei mai vrednici dintre toți!
Și mai apoi…tot ei să poarte
Poverile unor netoți?

`Patriotismul e o crimă,
Naționalismul – un păcat`…
Așa gândesc azi ticăloșii
Adăpostiți în vreun palat.

Și plânge, plânge biata țară,
De drama ei suspinăm toți,
Ce deziluzii, ce povară,
Un neam de cinici și de hoți.

Asta-i o țară criminală,
Unde ne naștem să murim,
Un stat dement uns cu spoială,
Aici nu vrem să mai trăim.

Și vai, ce țară criminală,
Precum o zonă de război,
Adio, biata noastră țară;
Iar criminalii am fost noi!

D.P.

Orator în fața morții

Astăzi în fața morții iau cuvântul,
Spune „vorbește-mi!”…nu știu ce să-i spun,
Căci m-am pierdut cu firea și cu gândul
Și amintiri mă zbat să recompun.

Asăzi în fața Ei complac aievea,
Și sincer spun că nu-i cum am crezut,
Văd împărații și văd toată plebea
Precum mă văd pe mine – la trecut.

Bine-ai venit, deja plecăm, la revedere,
O clipă ce a fost și s-a sfârșit,
În jur e doar prăpăd și decădere,
Chiar eu sunt decrepit și istovit.

Nu mai am grai, dorințe ori putere,
Sunt ca un mort ce azi încă e viu,
Trecutul darnic azi tribut îmi cere,
N-am ce să-i dau – sunt pauper și sunt pustiu.

Privesc în jur, apoi privesc în mine,
Ca un străin pe mine mă salut,
Astăzi sunt eu, dar mâine oare cine
Mă va urma pe drumul cel temut?

Mă-ntreabă-n șoaptă și cu glasul stins:
„Deci, spune-mi, cum ți-a fost șederea?”
Ce mai contează, oricum sunt învins,
Astfel că cinic îmi accept căderea.

Tu doar, te rog, pansează-mi cicatricea
Și du-mă pe tărâmul necuprins,
Departe, mai departe de aicea
Din locul unde trupul îmi e stins.

Acolo unde orice amintire
Dispare în neantul nefiresc
Și unde timpul trece în neștire
Spre universuri care se unesc.

O moarte-i doar o clipă de viață
Și orice viață-n moarte a născut,
Sunt mândru de ceva și-ți spun în față,
De faptul că nicicând nu m-am temut. 

Jonglând între un domn și-un derbedeu,
Eternul pesimist și mizantrop,
Chiar dacă pare doar un alt un clișeu,
Întreb: am fost eu viu sau am fost mort?

În testamentul ce-a rămas susțin, firesc,
Spre-a lectura de mâine omenirea,
Că Păunescu a fost tatăl meu,
Iar mamă mi-este veșnic România.

Și pentru asta mulțumesc,
Iubindu-mi sincer nebunia,
Lui Păunescu, tatăl meu,
Și mamei mele, România.

(in memoriam Adrian Păunescu)

D.P.

Odă pentru superficial

Acum, în vremuri de restriște și durere,
Când totul e neclar și e incert,
Ne-am afundat în spaimă și tăcere,
Plătind păcatul unui veac inert.

Ne ploconim și ne-nchinăm cu voioșie
La un altar superficial și fad,
Și suferind de-o mare insomnie,
Visele noastre precum frunze cad.

Am suprimat cu ură adevărul,
Firesc, fiindcă ne deranja credința,
Și veseli, cât amanetăm viitorul,
Plângem cu lacrimi false neputința.

Intoleranți la suferințele umane,
Judecăm dur și suntem judecați,
Pentru păcatele banale și mundane
Nu ne iertatam pe noi, nici pe confrați.

Banalul și superficialul ne sugrumă,
Și totul e ușor dar pare greu,
Așa e viața pe Pământ, precum o turmă
Care se-nchină la păstorul dumnezeu.

Avem probleme ori creăm probleme
Și sensul existenței nu-l găsim,
Neînduratul timp anii îi cerne,
În timp ce noi ne plângem că trăim.

Ne înecăm în ploi superficiale,
Ne prosternăm la tot ce e stupid,
În hohote de ură și urale
Și divizați de acest biet covid.

Ce-i omul? Un nimic astăzi în viață.
Ce-i viața? Un nimic ce s-a sfârșit.
Asta e tot ce numiți voi „viață”?
Probabil că sunt eu un alt tâmpit.

D.P.

Moartea poetului

O, dragă Mors, dacă ai ști
Ce dor îmi e de tine,
Aș vrea să te îmbrățișez,
Să fii parte din mine.

Dar dragă Mors, iată-ai sosit,
De-acum plecăm departe,
Astăzi pornim spre asfințit,
Spre cerurile toate.

Și sincer, dragă Mors, eu simt
Că m-ai vrut lângă tine,
Și totuși nu pot să te mint,
Nu știu dacă-i mai bine.

Atâția ani te-am așteptat
Ca să mă simt în pace,
Ce vise azi mi-ai spulberat
În trupul care-mi zace.

Hai, poartă-mă pe-aripa ta,
Eu ți-oi cânta poeme,
Nu plânge, nu mă mângâia
Și lasă-i să blesteme.

Și oare cât mă vei purta…
Te-oi aliena ca mine;
Când lumea toată va uita
Ultimele suspine.

Eu împăcat ma regăsesc
În clipa de pe urmă,
Sunt pregătit ca să sfârșesc,
Durerea mea o curmă.

Mă simt ca nou născut din nou,
Ce, nu există moarte?
Nici n-am nevoie de cavou
Și de lacrimi deșarte.

Unde mă duci eu am mai fost
Și mi-a plăcut aicea;
Dar nu fiți triști, nu are rost,
Căci trece cicatricea.

Ne-om revedea, sau poate nu,
Un tot de energie,
Iubita mea, și eu, și tu
Și tot ce va să fie.

Eu astăzi încă te iubesc
La fel ca dimineață
Și lângă tine mai voiesc
Măcar încă o viață.

Te-aștept să vii, dar astăzi plec
În umbra marii frângeri,
Mai beau un strop din vinul sec,
De azi toastez cu îngeri.

M-aș despărți, dar nu știu cum,
Și sincer îmi displace
Expresia-aceea, „rămas bun”,
Și trupul care-mi zace.

Așa că mă despart din timp
În stihuri născocite
De undeva, dintr-un răstimp,
Cu rime obidite.

Aș vrea să știu de ce am fost,
Aș vrea să știu tot ce va fi,
Dar cu ce sens, pentru ce rost,
Când totul va sfârși.

Orice țigară am fumat,
Orice petală am iubit,
Orice vis vag s-a spulberat
Când clipele-au pierit.

Luptăm, luptăm, luptăm din greu,
De ce atâta luptă,
De ce ne amăgim mereu,
De ce speranța-i ciută…

De ce ne pierdem omenia
Printre invidii și păcate…
Apoi ne-apasă nostalgia
Din viețile furate.

Mereu iubim orgolios,
Ne pierdem în ruine,
Așa distrugem ce-i frumos
Din oameni și din sine.

Și nu-nțelegem oare noi,
E inutil orgoliul,
Orice temei, orice război,
Le spulberă cavoul.

Căci vine vremea când pe cer
Orișice stea dispare;
Epuizat, fără reper,
Chiar și poetul moare.

Sosește ceasul, mă despart,
O, Mors, să mergem, dragă,
Iar Universul vi-l împart
Într-o tăcere vagă.

D.P

Mesaj către Tine

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă mesaj,
Mesajul ce transcende orice moarte,
Hachița mea, al meu ultim clivaj,
E de-a sfida orice pietate.

Vreau să-ți fiu eu cel din urmă atuu
Ce te-a-mbrăcat cândva în mantia vieții
Și orice eu și chiar și orice tu
Să spulberăm superficialul sorții.

Vreau să fiu viscol, soare și durere,
Vreau să fiu viu și vreau să nu mai fiu,
Iar în final, la dulcea revedere,
Să regăsim sublimul din pustiu.

Aceeași tu, același eu sunt altul,
O clipă ce a fost și va pieri,
Și nu sunt mai abulic decât saltul
Ce l-am făcut când m-am născut
Spre a muri.

D.P.

Tragipoezie

1

Lumea e o tragicomedie,
Cu un regizor și-un scenariu prost,
În orice rol e pură nebunie
Și replici insipide, făr` de rost.

Ori existență, ori nonexistență,
Tot e nimic, nimicul e un tot,
Și orice clipă, orice penitență,
Este precum o ghicitoare în tarot.

Când fiecare simplă inspirație
E doar o expirație-n neant,
Privesc în jur…câtă comizerație,
E doar pustiu, tăcere…dezolant.

Privesc către mormântul astăzi viu,
Privesc în jur la tot ce-i vechi ori nou,
Și nu știu cum…și chiar că nu mai știu
Cum să suport acest banal drum spre cavou.

tumblr_static_40y3lcxvz2wws0sgkoc0ckoss

D.P.

Noaptea perfectă

533d9-tumblr_o99g171agv1uv9yxeo1_500

Ce seară liniștită,
Printre nămeți pustii,
O noapte-mbătrânită
De visele târzii.

Și uite! Colo-n zare
Atârnă blânda Lună,
O rază de visare
Într-a lumii furtună.

O clipă de tăcere,
Ne pierdem în pustiu;
Nu-i nicio mângâiere
Cât timp încă sunt viu.

Ia-mă în brațe, Moarte,
Și haide să fugim
Spre alte Universuri
În care să pierim.

Iubire regăsită,
Răsar din zare zori,
Ce noapte liniștită,
Perfectă ca să mori.

Ce noapte liniștită,
Perfectă…ca să zbori…

tumblr_nfk2itZtPn1tqou9go1_500

D.P.

Timid către Moarte

original (1)

În ultima seară, într-o tristă gară,
Am urcat timid în trenul vieții,
Mă copleșea ultimul strop de vară,
Blestemam Pământul și uram poeții.

Ultima mea noapte pe Pământ…
Nu știu: să râd, să plâng…să tac…să strig…
Oare cum va arăta ultimul gând?
E foarte cald și mi-e atât de frig…

Și stiu că m-am născut s-ajung aici,
Ca voi, predecesorii mei timizi,
Cu care azi împart aceleași frici,
Am fost normali, geniali și prea stupizi.

Atât de bravi ați înfruntat al morții vid
Și vă privesc din urmă cu urale,
De-aș fi atom, nu pot să mă divid,
De-acum mă-ndrept și eu către uitare.

Din mii și mii de amintiri uitate,
Știu că am fost, nu știu de ce am fost,
Și obidit, cu multă demnitate,
Am scris un testament deloc anost.

Mă sting de-acum precum o lumânare
Ce-și arde focul zvăpăiat în van;
Întreaga viață doar o moarte-mi pare,
În urma mea rămâne un alt an.

Tot ce-am trăit și n-am trăit vreodată,
Tot ce-aș fi vrut și tot ce n-am dorit,
Pe-a vieții potecuță zbuciumată,
Prin mine, pentru mine le-am simțit.

Și dacă-al morții astăzi este
Ultimul gând și ultimul amin,
Ultimul vis și ultima mea zestre
Este de-acum mie să-mi aparțin.

U9By

D.P.

Poem anost

Mă văd în povești spulberate
   De veacul ce sâsâie mut,
  Cât trece pe ceruri abstracte

   Un vers și un gând am pierdut.

 Mă simt mai aproape de ieri,
   Decât de mâine ori azi,
   Iar roua ce scânteie seri

  Se scurge din mituri când cazi.

 În noapte lucesc licuricii,
 Ziua e surdă chemarea,
 Orbiți de elipsa tăcerii,

 Ne pierdem adesea și calea.

   Clipirea-i un zgomot amar,
   Periplul, un tunet stingher,
   Cu zvâcul din tremor tresar,

   Tăceri grăitoare mă cer.

   Alerg mai departe prin valuri,
   E numen în cerul prea lin,
 O viață ca un joc de zaruri,

 Născută etern din pelin.

 Nu sunt doar o dulce-aparență,
 Nici tu doar un zâmbet ștrengar,
 Iar minima noastră decență

 Se pierde plutind în aval.

 Iată cum sună uitarea,
 Privește stânca din larg
 Și simte sosind detașarea,

 Din zare zărim un stindard.

 Oferă-mi etern de o clipă,
 Fă-mi mantră din candela ta,
 Hai, zboară cu mine pe-aripă,

 Vreau rana s-o pot mângâia.

 Suflă-ți subtil păpădia,
 Din ea mai dezlegi un mister,
 Hai, leapădă-ți azi disforia,

 Departe, iele te cer.

 Tu ești și ego și spirit,
 Și tot ce a fost ori va fi,
 Pe tine te am, căci te merit,

 Cu tine de gât voi sfârși.

Un strigăt răsună pârdalnic,
 Ecoul se-așterne în vid,
 Destinu-i adesea șăgalnic,

 Atunci când nu-i mult prea acid.

 Așa se sfârși omenirea,
 Pierdută în șapte păcate,
 Dar fuse prea crudă pieirea,

 Odată, în timpuri uitate.

 Salvez doar o filă din flamă,
  E fila cu noi din trecut,
Stingă-se acum orice dramă,

 Iubirea nici azi n-am pierdut.

 Așa o fi fost ca să fie,
 Așa va fi din ce-a fost,
 Și tot ce nu va să mai fie,

 Era doar un alt vers anost.

Și tot ce nu va să mai fie,
A fost un poem fără rost.

D.P.

Transcendent

 Arta transcende mistere,
 Reflexia mi-e oglindită de stele,
 Luna răsare, îmi șoptesc în tăcere,

 Sunt emulul viselor mele.

 Te privesc cu un zâmbet placid,
 Cu dorință ascunsă în vid,
 Prin sute de gânduri cerești

 În care tu sălășluiești.

 Încerc să m-ascund de-amintiri
 Pierdute în glasul subtil
 Al blândelor mele iubiri

 Din vremuri trecute tiptil.

 Copilul se joacă timid
 În valul ce piere la mal
 Și crește și-i tot mai avid

 Să treacă de-al vieții hotar.

 Descoperă tainele lumii,
 Se-afundă în ele abil,
 Devine apoi nestatornic,

 Pierdut de eternul futil.

 Ca o lumânare grăbită
 Ard anii trecuți spre aval;
 Se-așterne tăcerea subită

 Pe cercul măreț și oval.

 Mă pierd ca să mă regăsesc,
 Doar o clipă petrec eu cu mine,
 Iar tot ce-i divin ori lumesc

 Devine un tumult de sine.

 Găsesc absolutul abstract,
 Fericirea, o simplă iluzie,
 Aleg să nu mă complac

 Pierdut în această confuzie.

 Trecut, prezent și viitor
 Se unesc într-o Fata Morgana,
 Miraj fad și înălțător,

 Ce spulberă strașnic coroana.

 Accept doar că nu vreau s-accept
 Să fiu altă harpă comună,
 Excedat de acest concept,

 Mă lepăd de orice cutumă.

 Mă văd în orice clipire,
 Sculptată de imaginea ta,
 Ce acum schițează-o mijire,

 Privindu-mă în fulgul de nea.

Transcend mistere ancestrale
Oglindite în roiuri cerești;
Sunt emulul viselor mele

Divine și atât de lumești.

 

link > Sting – Desert Rose

D.P.